Prinţesa din rochiţă

Mama şi tata au bucuria să vă prezinte autointitulata "Prinţesa din rochiţă"

Ingerica...

Alte vremuri...

Prietena mea Anemarie a postat pe http://minuneamea-alessandra.blogspot.com/ o interesanta radiografie a generatiei noastre. O generaţie nu atât de veche(ne place nouă să credem), dar despre care toţi cei sub 20 de ani întreabă miraţi: "dar chiar aşa era atunci?" În continuarea celor afirmate acolo voi posta şi eu un text despre copilăria noastră, pe care unii probabil îl ştiţi că l-aţi mai citit pe net, alţii pentru că vorbeşte despre ce aţi trăit.

CUM AM SUPRAVIETUIT COPILARIEI NOASTRE?

Daca ti-ai trait copilaria in anii '60, '70, sau la inceputul anilor '80.. Cum ai facut sa supravietuiesti?

1.- De mici mergeam in autobuze si masini care nu aveau centuri de siguranta, nici perne cu aer...
2.- Cand mergeam in remorca unui camion era o excursie foarte speciala si ne-o amintim toata viata.
3.- Leaganele noastre erau pictate in culori aprinse si toata vopseaua era pe baza de plumb.
4.- Nu aveam capace de siguranta la cutiile de medicamente, dulapuri sau usi.
5.- Cand mergeam pe bicicleta nu aveam casca.
6.- Beam apa de la cismeaua din gradina, nu dintr-o sticla de apa minerala...
7.- Pierdeam ore in sir construind carucioare din fier vechi si cei care aveau noroc sa aibe strazi inclinate isi dadeau drumul pe ele si la jumatatea drumului isi aduceau aminte ca nu aveau frane. Dupa cateva opriri in copaci sau garduri am invatat sa rezolvam problema.
8.- Ieseam la joaca cu unica conditie sa ne intoarcem inante de a se lasa intunericul.
9.- Scoala dura pana la pranz si veneam acasa sa mancam. Nu aveam celular, asa ca nimeni nu putea sti unde suntem. De necrezut !
10.- Ne taiam, ne rupeam un os , pierdeam un dinte, dar nici o data nu cautam un vinovat. Era numai vina noastra.
11.- Mancam biscuiti, paine cu unt, beam sucuri cu zahar si nu aveam exces de greutate pentru ca tot timpul eram afara la joaca.
12.- Imparteam o sticla de suc intre 4 prieteni...utilizand aceeasi sticla si nimeni nu murea din asta.
13.- Nu aveam Playstation, Nintendo 64, X box, jocuri video, 99 canale de televiziune pe cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe Internet ... dar AVEAM PRIETENI.
14.- Ieseam , ne urcam pe bicicleta sau mergeam pana la casa prietenului , sunam la usa sau intram incet fara sa sunam si ieseam sa ne jucam.
15.- Acolo, afara, in acea lume cruda, fara gardian! Cum faceam? Aveam tot felul de jocuri de echipa, fotbal, tarile, v-ati ascunselea, si nu toata lumea ajungea sa fie aleasa dar nu se supara nimeni.
16.- Nu toti eram elevi stralucitori si cand unul ramanea repetent, pur si simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atentie, nici hiperactivitate, doar repeta si avea o a doua sansa.
17.- Aveam libertate, esecuri, bucurii, responsabilitati...si am invatat sa ne descurcam cu ele.

Marea intrebare este: Cum faceam sa supravietuim, si mai ales sa devenim persoanele adulte de azi?
Faceti parte din aceasta generatie?
Daca da, atunci spune despre acest mesaj tuturor cunoscutilor din aceeasi generatie sau oamenilor mai tineri, ca sa stie si ei cum eram noi inainte ca aceasta "securitate" sa devina cea mai importanta valoare.

Mai mult ca sigur vor spune ca eram plictisitori.....
DAR ERAM TARE FERICITI!

iubeşti...

Iubeşti, când simţiri se deşteaptă
Că-n lume doar inima este,
Că-n capăt de drumuri te-aşteaptă
Nu moartea, ci altă poveste.(L.Blaga)

timpul vindecă...

se spune că timpul vindecă toate... ca el le ştie pe toate...
în timp... cu timpul...vei înţelege o iubire la devărata ei valoare...
şi chiar dacă e tentant să ştii totul de la început, nu te grăbi...
ai timp...
din timpuiri de demult, o poveste...
cu timp... şi cu iubire...

Era odata o insula, unde traiau toate sentimentele si valorile umane:

Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea… si ca toti ceilalti, Iubirea.

Intr-o zi sentimentele fura anuntate ca insula sta sa se scufunde, si isi pregatira navele si plecara.

Doar Iubirea ramase pana in ultimul moment.

Cand insula fu pe punctul sa se scufunde, Iubirea decise sa ceara ajutor.

Bogatia trecu pe langa Iubire cu o barca luxoasa si Iubirea ii zise:
“Bogatie, ma poti lua cu tine?”

“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.”

Iubirea atunci se hotara sa ceara ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo intr-o superba nava,

“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”,

“Nu te pot ajuta, Iubire…” raspunse Orgoliul, “aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava”.

“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine”,

“Oh Iubire” raspunse Tristetea, “sunt atat de trista incat trebuie sa stau singura”.

Chiar si Buna Dispozitie trecu pe langa Iubire, dar era atat de multumit incat nu auzi ca il striga.

Dintr-o data o voce spuse:

“Vino Iubire, te iau cu mine“

Era un batran cel care vorbise.

Iubirea se simti atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat uita sa il intrebe pe batran cum il cheama.

Cand sosira pe tarm, batranul pleca.

Iubirea isi dadu seama cat de mult ii datora si intreba Cunoasterea:

“Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?”

“Era Timpul” raspunse Cunoasterea.

“Timpul?” se intreba Iubirea, “Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?”

Cunoasterea, plina de intelepciune, ii raspunse:

“Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Dragostea in viata”.

Dragii mei, o să mă joc o dată...

…nu, nu ca Arhezi…
ci mult mai simplu, un joc al copilăriei, că tot sunt eu in mintea copiilor.
Da. Leapşa , a picat păcatul pe mine. Nu sunt un expert al acestui joc dar cred că doar cine nu se mişca suficient de repede şi nu era destul de abil, ăla se pricopsea cu leapşa.
Şi ăla (aia) mi-s eu.
De la Ane am primit-o, pentru că nu e suficient de egoistă pentru a o păstra doar pentru ea.
7 lucruri adevarate, 7 false...despre mine. Amestecate...
Pe lângă veşnica dilemă: adevăr , adevăr, dar până unde? , mi-am luat inima în dinţi, şi m-am lansat într-un test de cunoaştere şi autocunoaştere.,deşi nu sunt sigură că mulţi vor dori să mă cunoască după.
Aşa că .... va provoc, ghiciti!

1. Nu îmi place să citesc.
2. Ador filmele cu Van Dame.
3. Sunt alergică la capşune.
4. În copilărie am visat să mă fac profesoară..
5. Iubesc tocurile, mă simt mult mai feminină aşa.
6. Nu sunt o persoană credincioasă.
7. Nu îmi plac bujorii, iasomia si freziile..
8. Am avut o adolescenţă bântuită de coşmaruri.
9. Visul meu cel mare este: să nu îmi moară ninemi drag înainte-mi( ca şi timp , nu ca şi loc).
10. Visul meu cel mijlociu este: sa câştig Nobelul.
11. Visul meu cel potrivit este: să locuiesc într-o casă cu livadă.
12. Visul meu din apropiere este: să mai am o fetiţă.
13. Îmi plac pricomigdalele.
14. Am avut păduchi în copilărie.


Pentru că nici eu nu sunt egoistă, dau mai departe Carolinei şi oricui se încumetă, la un astfel de exerciţiu.

Despre dragoste ....

... dar fără de demoni...
Se spune că dragostea e oarbă... de fapt e şi surdă şi mută (dar nu atunci când trebuie) şi are şi alte nenumărate beteşuguri. dar deocamdată amintesc o poveste despre primul ei defect...

Se spune că demult s-au întâlnit câteva sentimente şi câteva calităţi ale omului.
Când PLICTISEALA bombănea a treia oară, NEBUNIA a propus: hai să ne jucăm de-a ascunselea.
INTRIGA a făcut pe mirata iar CURIOZITATEA, fără să se abţină, a întrebat: De-a ascunselea? Şi cum este asta?
“Este un joc în care eu mă fac (îmi acopăr faţa) şi încep să număr, de la unu la un milion, în timp ce voi vă ascundeţi. Când termin de numărat, vă voi căuta până vă găsesc”, explică NEBUNIA.
ENTUZIASMUL dansa de mulţumire iar BUCURIA ţopăia pentru că a reuşit să convingă ÎNDOIALA şi chiar INDIFERENŢA, cea pe care n-o interesa nimic.
Dar nu toţi au vrut să participe. ADEVĂRUL a preferat să nu se ascundă.
De ce? Pentru că la sfârşit îl găseau mereu.
ORGOLIUL considera că jocul acesta era o prostie. În fond îl deranja că nu fusese ideea lui. Iar LAŞITATEA a preferat să nu rişte.
NEBUNIA a început iute să numere.
Prima care s-a ascuns a fost LENEA care , aşa cum face mereu, s-a tolănit pe prima piatră care i-a ieşit în cale.
INVIDIA s-a ascuns după TRIUMF, care prin propriile puteri, a reuşit să se urce în copacul cel mai înalt.
GENEROZITATEA aproape nu reuşea să se ascundă. Fiecare loc i se părea minunat pentru oricare dintre prieteni.
Lacul cristalin pentru FRUMUSEŢE.
Coroana unui copac era perfectă pentru TIMIDITATE.
O adiere de vânt i se părea magnifică pentru LIBERTATE.
În fine, după ce s-a gândit la toţi, GENEROZITATEA s-a ascuns într-o rază de soare.
EGOISMUL în schimb a găsit un loc foarte bun de la început. Era aerisit, comod, doar pentru el.
MINCIUNA s-a ascuns după curcubeu.
Iar PASIUNEA şi DORINŢA, printre vulcani.
Când NEBUNIA aproape terminase de numărat, DRAGOSTEA încă nu găsise un loc să se ascundă căci toate erau ocupate.
Până ce într-un târziu a văzut o tufă de trandafiri şi s-a hotărât să se ascundă între flori.
“Un milion!”, zise NEBUNIA. Şi începu să caute. Prima care a apărut a fost LENEA care era la doi paşi.
PASIUNEA şi DORINŢA s-au simţit în vibraţia vulcanilor.
Fără să vrea a găsit INVIDIA. Şi a găsit imediat şi TRIUMFUL.
Pe EGOISM nici n-a trebuit să-l caute pentru că a ieşit singur. Ascunzătoarea lui era de fapt un cuib de viespi.
De atâta căutat, NEBUNIEI i s-a făcut sete. Şi apropiindu-se de lac a descoperit FRUMUSEŢEA.
A fost mult mai uşor să găsească INDOIALA. Stătea şi nu putea să se hotărască unde să se ascundă.
Aşa i-a găsit pe toţi.
TALENTUL era în iarba crudă
NELINIŞTEA, într-o peşteră întunecată.
MINCIUNA, în spatele curcubeului
Şi a găsit chiar şi UITAREA, care uitase că se joacă de-a ascunselea.
Doar DRAGOSTEA nu era de găsit.
NEBUNIA a căutat în fiecare copac, în fiecare izvor, pe crestele munţilor.
Şi când era să se dea bătută, a văzut tufa de trandafiri.
A luat un băţ şi a început să mişte crengile. Imediat s-a auzit un ţipăt de durere.
Spinii răniseră ochii DRAGOSTEI.
NEBUNIA nu ştia ce să mai facă să se scuze. A plâns, s-a rugat, a implorat, a cerut iertare şi a promis să rămână mereu împreună.
De atunci DRAGOSTEA este oarbă şi NEBUNIA este mereu lângă ea.

Cu drag pentru voi, Loredana.

scriu, deci exist

Arta de a scrie şi rescrie frumos


„Scriţi, băieţi, numai scriţi!” suna acu mai bine de un veac jumătate îndemnul lui Kogălniceanu. De atunci şi până în zilele noastre, scrisul s-a transformat mai mult decât puteau anticipa paşoptiştii.
Se spune că românul s-a născut poet... De fapt s-a născut la fel ca toţi locuitorii terrei, bebeluş. Poet a devenit de regulă după prima iubire terminată-n lacrimi sau după, nu, nu primul, după un anumit pahar. Oricum, adepţi ai înţelepciunii populare primită moştenire de la strămoşii latini, care spune: „vorba zboară, scrisul rămâne”, majoritatea dintre noi am "produs" cândva, cu predilecţie în adolescenţă (dar avântul creator nu s-a oprit aici) poezii, povestiri, nuvele sau orice.
Îmi place să văd acum , la amploarea pe care au luat-o revistele, ziarele, saiturile, forumurile, blogurile, că lumea nu şi-a pierdut plăcerea de a scrie. E oarecum interesant de urmărit , după toată experienţa de viaţă câstigată, şi după toate schimbările psihologice, sociale, culturale intervenite între timp, că ne mai place să scriem. Da, indubitabil, există plăcerea de a scrie. Şi unii dintre noi o au din plin...
„Dragul meu jurnal...” cam aşa începeau acu mai mulţi ani (mai foarte mulţi) confesiunile timid aşezate într-un caiet ales cu grijă şi pitit cu şi mai multă grijă să nu dea nimeni de el. Mai am şi acum caietele acelea (că nu am putut să mă opresc la unul singur, vorba lui Blaga, poetul, „ şi după orişice aş spune înc-o dată...”) pe care le răsfoiesc cu mult drag, dar şi cu îngăduinţă faţă de naivitatea-mi de atunci şi cu multe zâmbete...
Acum, cu mai mulţi ani adunaţi dar nu cu la fel de multă înţelepciune, mi-am luat naivităţile, timidităţile, spaimele, neliniştile, fanteziile, gândurile împrăştiate şi le-am mutat din paginile secrete ale jurnalului din sertar într-un jurnal virtual.
Am citit odată că majoritatea maeştrilor într-ale liniştii interioare afirmă că scrisul are puteri vindecătoare. Că o dată ce ai scris ceva care te măcină, care te frământă şi nu-ţi dă pace, te-ai eliberat de acel ceva. Astfel se atribuie scrisului o putere terapeutică vindecătoare. Dacă e să cred în puterea magică a scrisului care ne vindecă de toate plăgile, judecând după numărul exorbitant de bloguri, cred că foarte curând vom fi un popor sănătos tun. Cel puţin psihic. De altfel, nu are ce să fie rău. Decât ospicii, mai bine bloguri.
Dacă ar fi să accept definiţia lui Kafka (şi cine sunt eu să îl contrazic pe Kafka) conform căruia: „scrisul e o formă a rugăciunii”, ar trebui să cred că suntem, în vremurile din urmă, foarte religioşi. Ceea ce iar nu ar fi rău. Măcar de-ar fi adevărat...
Nicolae Iorga, un om care de altfel a scris nu glumă, spunea: „Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel, le ia vântul!” Eu nu ştiu încă precis dacă gândul meu „face” flori sau buruieni , dar eu, cuminte şi ascultătoare, scriu.

Acum slobozeşte pe robul Tău...

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim." (Luca 2:37-38).

În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine.
Mie mi-a plăcut de când mă ştiu această sărbătoare a Întâmpinării Domnului.
Din timpuri mai recente, din vremea studenţiei mele mai precis, îmi place tare mult şi o poezie a părintelui Chirilă, pe care o asociez cu această zi.

PLÂNGEA O ICOANĂ

Femeie,
sabie va trece prin sufletul tău,
spunea oarecând Simeon,
Dreptul
rostind „acum slobozeşte pe robul tău”.
Stăpâne,
ce ai făcut cu mama ta?

Bietul cavaler ce şi-a pierdut teaca
şi nevoind să-şi lepede sabia,
căci război venea,
şi-a împlântat-o în trup.
Ce ai făcut cu ea?
El n-a răspuns şi din tăcerea Lui
am înţeles că în Ierusalin fierarii lucrau
să facă cuiele pentru El
de aceea, hapsâni şi hulpavi,
îi furaseră teaca, trupul cel firav,
cu suflet în el,
ca să nu sărăcească vistieria
lui Pilat şi Caiafa cu trei cuie,
cât trebuia pentru El.
Atunci a plâns ea, cea care a zis: „Să fie!”
Căci sabia se afunda cu fiecare cui,
acum îi plânge icoana.

Ciocanul loveşte în inima de mamă
purtat de făuritorii de cuie
căci unii zic sunt trei iar alţii patru
dar fiecare ştie câte cuie
a zămislit prin propriu-i păcat.
Şi atunci plânge icoana
căci sabia i-a rămas
nevăzută
cum se afundă in inima ei şi a Lui
cu fiecare cui.
Plângea o icoană şi plânge mereu
căci în Ierusalim toţi fierarii
se ceartă de la tehnologia
făuririi unui cui –
al cui?

Al meu sau al tău,
dacă vrei, al oricui.

Decât o mie de cuvinte...

... mai bine o fotografie. sau doua...

Îngerul din fiecare

Duminica acesta a fost a lui Zaheu vameşul. Cred că toată lumea cunoşte pericopa evanghelică , care se desfăşoară în 7 etape, în 7 trepte ale dobândirii desăvârşirii:
1. Zaheu doreşte să-L vadă pe Iisus şi urcă în sicomor.
2. Iisua îl vede, îi apreciază interesul, îl stigă pe nume şi-l îmdeamnă să coboare ca să intre în casa sa.
3. Zaheu răspunde bucuros şi îi face invitaţia.
4. Iisus o acceptă şi intră în casa lui deşi ştia cât este acesta de păcătos.
5. Impresionat, Zaheu se converteşte şi face declaraţia de pocăinţă şi de reparare a greşelilor pe care le făcuse.
6. Iisus declară mântuită toată casa acestuia.
7. Iisus trage concluzia şi învăţătura întregii întâmplări, arătându-i şi scopul, descoperindu-şi misiunea Sa: „Căci Fiul omului a venit să caute şi să Mântuiască pe cel Pierdut.”
Convertirea lui Zaheu, a unui om cu adevărat păcătos, poate fi modelul propriei noastre convertiri spre o noua viaţă, spre drumul cel bun care duce la Dumnezeu. Fiecare dintre noi este într-o mică sau mai mare măsură un Zaheu. Poate nu cu aceleaşi păcate, nu cu la fel de grave greşeli, , dar fiecare are câte ceva de îndreptat, are pe cineva pe care l-a neîndreptăţit într-un moment al existenţei lui. În fiecare din noi există un Zaheu care aşteaptă să fie mântuit, există un înger care aşteptă să fie eliberat.
Există o poveste care zice că Michelangelo, vestitul sculptor şi pictor al Capelei Sixtine, trecea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui cetăţean un bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe propietardacă nu vrea să i-o dea lui. Acesta l-ar fi întrebat la rândul său: „De ce să ţi-o dau?” „Fiindcă există într-însa un înger încătuşat şi vreau sa-l eliberez!” a răspuns Michelangelo.
Nu se ştie cât a priceput din răspuns omul, dar i-a dat pietroiul, să scape de el. Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta sa tot ce era încărcătură inutilă, până când într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.
În acea zi Iisus a văzut în Zaheu vameşul un înger pe care l-a eliberat . L-a fel vede în fiecare din noi un înger pe care să-l elibereze. Aşteaptă numai invitaţia noastră, să intre în casa sufletelor noastre şi să spună: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.”

Dumnezeu şi logica credinţei.

Sâmbăta trecută am participat la un botez. O tânără de 20 de ani a ales să fie botezată în religia ortodoxă. Se născuse într-o familie de protestanţi, nu fusese niciodată botezată, aşa că atunci când a venit vremea pentru aceasta ea a ales ortodoxia. A ales credinţa cea dreaptă. Şi mi-a plăcut în mod deosebit, la acest botez, că preotul îi explica încet, cu răbdare, pe înţelesul ei şi al tuturor celor care asistau, folosind numeroase exemple, rolul şi sensul fiecărei materii folosite la botez. Mi-a plăcut că botezul a fost o adevărată iniţiere în învăţătura noastră ortodoxă.
Învăţătura noastră, pe lângă faptul că ne-a fost descoperită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, corespunde şi exigenţelor gândirii logice, cum spunea, Dumnezeu să-l odihnească, Î.P.S. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului. Propovăduim o credinţă lunminată, cu temeiuri puternice şi sigure în descoperirea dumnezeiască, aşa cum ne-a predat-o Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie prin Biserică.
Un învăţat francez, Blaise Pascal, spunea odinioară că logica cea mai simplă ne îndrumează spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal propunea un fel de pariu, spunând: "eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui, şi iată de ce:
Întâi: dacă nu există Dumnezeu şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, odată cu moartea, s-a sfârşit totul.
Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, nu mi se va întâmpla nimic. Odată cu moartea, s-a sfârşit totul.
Trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul.
Patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul.
Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui?".
Din punct de vedere logic Pascal avea dreptate. Pentru necredincioşi însă, nici un argument, de orice fel de natură ar fi, nu e suficient de puternic.
Evident, nu datorită argumentului pascalian credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am făcut creştini. Dar , indubitabil, şi un astfel de pariu îşi are forţa lui.
Dumnezeu a sădit în inimile noastre credinţa. Credinţa noastră vine de la Dumnezeu.
La mulţi ani întru credinţă, Roxana!

pentru mămici de copii mici

Reciteam zilele trecute o poezie şi mi-am amintit de vremurile în care nici nu respiram când îmi dormea micuţa; iar în casă, inutil să mai spun, era o linişte deplină. Îmi amintesc că atunci când era mică - mică şi dormea stăteam cu urechea lipită, la propriu şi la figurat, de pătuţul ei. tresăream la fiecare zgomot sau respiraţie mai sacadată. Ştiu că soţul mă întreba "ai şi tu o ureche lungă lipită de pătuţ?". Da. Aveam. Şi chiar dacă au trecut anii, urechea s-a mai dezlipit de pătuţ, fără însă să se depărteze de tot, dar gura tot închisă a rămas. Aşa că ştiu şi înţeleg toate mamele care spun alături de Nichita:

Taci,
mergi pe vârfuri
de la degetele cele mici de la picioare.

Taci,
copilul doarme,
însuşi vântul nu mai suflă
însăşi pasărea nu se mai zboară.

Taci,
copilul doarme
Taci, copilul doarme
chiar şi eu
îmi ţin cuvântul
negândit în gând
să nu cumva ca din greşeală
să fac vreun zgomot din înţelesuri.
Taci, copilul doarme
Taci, copilul doarme
Taci şi tu, cântecule, taci, taci. (Nichita Stănescu).

O lecţie de gramatică ce ar trebui învăţată corect: gradul comparativ.

Militez pentru folosirea corectă a gradului comparativ. Şi nu numai în calitate de profesoară. Nu! Ci pur şi simplu în calitate de om. Cred că nici un elev nu ar trebui să lipsească de la şcoală (inclusiv de la şcoala vieţii) de la acestă lecţie de gramatică.
Nu ştiu alţii cum sunt , dar eu nu mă pot lasă de foarte prostul obicei de a analiza ( ca să nu spun judeca) ce se întâmplă în propria familie în funcţie de ce văd în “curtea vecinului”. Deşi uneori încerc, dar nu totdeauna reuşesc. Ştiu că e un obicei păgubos, distructiv. dătător de dependenţă. Şi totuşi…există iubire, vorba poetului şi există şi ceilalţi. Rude, prieteni, amici, colegi de muncă, cunoscuţi şi necunoscuţi la care totul parcă e mai frumos, mai bine, mai plăcut. La ei casa e mai mare, mai spaţioasă, ratele mai mici sau inexistente, darurile mai extravagante, vacanţele mai numeroase şi numai în tări exotice, glumele mai picante, bucatele mai gustoase, până şi părul lor arată totdeauna impecabil, iar copii cresc într-un an cât alţii ( a se citi al meu) în trei.
Adevărul este că, deşi îmi place să recunosc sau nu, îmi folosesc pritenii, ca mai toată lumea de altfel, ca etalon în viaţă. Iar asta nu este un lucru rău. E bun şi util şi ne ajută să evoluăm. Doar că uneori mai scapă de sub control. Şi asta pentru că eu compar mereu ce merge strună în viaţa altora cu ceea ce scârţâie în viaţa mea. Recunosc, am acest talent de a descoperi şi inevitabil de a compara numai lucrurile bune din viata celorlalţi cu numai multiplele rele din viaţa mea.
Am aflat (experimentat, probat pe propria piele) de ceva vreme, că nu doar adjectivele şi adeverbele primesc grade de comparaţie. Întreaga noastră viaţa stă sub semnul gradelor de comparaţie. Tot ce ni se întâmplă trece gradat de la pozitiv la superlativ absolut şi invers. Iar în viaţă, ca şi în gramatică , este esenţial să folosim corect gradele de comparaţie.
Când e vorba de ceilalţi nu ştiu cum fac dar reuşesc până la urmă să folosesc numai comparativul de superioritate “mai bun”, “mai frumos”, “mai bogat”, “mai deştept”, iar pentru varietate utilizez şi superlativul relativ de superioritate “cel mai bun” şi chiar superlativul absolut “foarte bun”, “nemaipomenit de frumos”. Când e vorba de mine îmi amintesc doar comparativul de inferioritate “mai puţin bun”, “mai puţin înţelept”.
Am citit mai demult într-o carte a lui Jacques Salome despre secretul relaţiilor fericite un citat care mi-a plăcut mult. “Iarba este întotdeauna mai verde la ceilalţi până îţi dai seama că e gazon artificial.” Mi-a plăcut, dar nu am învăţat nimic din el. Pentru că eu, cu firea mea păcătoasă, văd mereu naturalul şi nu artificialul.
Aşa că nu am să neg că există în jurul meu oameni, pe care îi ador de altfel, cu vieţi perfecte, extraordinare, fără cusur, bune de pus pe coperţile revistelor.
Mă încearcă doar un regret că în faţa vieţii, a iubirii, a răului, a urii, a morţii (nu că ar exista vreun semn de egalitate între aceste noţiuni, sau ar fi pe acelaşi palier, dar ele reuşesc totdeauna să ne surprindă şi să ne tulbure) suntem “la fel de expuşi”, “la fel de vulnerabili”, “la fel de speriaţi”, “la fel de neputincioşi”, “la fel de nesiguri”.

poezii pentru pitici

Ultima poezie care i-a plăcut Paulei aparţine lui D. Botez şi se numeşte Miaunică.
Miaunică e-o pisică
Mică, mică mititică.
Cu mustăţile de nea
Si cu bot de catifea.
Păru-i negru mătăsos,
Subţirel şi e lucios.
Şi-n picioare e-ncălţată
Cu gheruţe moi de vată…
Astea-s ghete sau pernuţe?
Stă cu cele cinci gheruţe,
Si cind vede-un şoricel
Ţipă, ţipă dupa el.