Dragostea n-a murit scrisă de Asley Poston
Cartea asta e numai bună pentru serile astea lungi de iarnă, deși ea pare mai văratică la prima vedere, deoarece se vorbește în ea, printre altele, de 1000 de flori de câmp, și are și floricele pe copertă.
În descrierea de pe site-ul editurii Litera și în cea de pe goodreads se spune că Florence Day, ghostwriter-ul (termen pe care mărturisesc că nu îl știam până să citesc cartea) uneia dintre cele mai prolifice autoare de romane de dragoste din industria de gen, are o mare problemă: după despărțirea traumatică de iubitul ei, nu mai crede în dragoste. Da, romantismul e ca și mort pentru ea.
Atunci când noul ei redactor, un bărbat înalt, impunător și nemaipomenit de chipeș, refuză să-i prelungească termenul-limită de predare a romanului la care ea tocmai lucrează, Florence se pregătește să-și ia adio de la cariera de scriitoare. Însă apoi un apel telefonic – pe care n-ar fi vrut să-l primească vreodată – o silește să se întoarcă acasă pentru prima oară în zece ani, ca să-și ajute familia să îl înmormânteze pe iubitul ei tată.
Vreme de un deceniu, Florence a stat departe de orășelul natal, în care nu s-a simțit niciodată înțeleasă. Chiar dacă i-au lipsit farmecul nopților calde din Sud, rudele ei excentrice, dar iubitoare, precum și afacerea de pompe funebre a familiei, ea nici acum nu se poate hotărî să rămână în căminul pe care l-a părăsit cândva. Deși tatăl ei s-a dus, atmosfera din trecut a rămas neschimbată, fapt care îi displace profund lui Florence.
Asta, până când descoperă o fantomă care o așteaptă în pragul casei funerare, un bărbat la fel de impunător și de scandalos de chipeș ca întotdeauna și care, pe deasupra, e la fel de nedumerit ca și ea în legătură cu motivul prezenței lui acolo.
Da, pentru Florence nu încape îndoială că romantismul e mort și îngropat... dar la fel e și noul ei redactor, iar treburile pe care el n-a reușit să și le ducă la bun sfârșit în viața pământească o vor face să reconsidere tot ceea ce a știut până acum despre poveștile de dragoste.
Și acum propria părere:
E o carte drăguță din care am aflat multe despre industria cărții și dedesubturile lumii ei.
Recunosc, termenul de ghostwriter, scriitor fantomă, nu îl știam, deși am mai auzit că sunt scriitori care scriu cărți în numele altor scriitori. Mă rog, în numele artiștilor, sportivilor, politicienilor, știu că se practică inclusiv la noi, dar în numele altui scriitor, de asemenea știu că se practică, dar mie mi s-ar părea mai mult decât ciudat și nedrept să nu se știe nicioată că acea carte e scrisă de tine.
Mi-a plăcut și că fratele lui Florence încerca să afle mereu numele scriitoarei pentru care scria aceasta, ocazie cu care am aflat numele multor autoare contemporane, majoritatea având cărți citite de mine până acum.
Autoarea, Asley Poston, se joacă, și recunoaște inclusiv naratoarea (că e o carte scrisă la persoana I), se joacă cu termenul ghost, fantomă. Pentru că da, e o carte despre fantome.
Nu vă speriați, nu are nimic înfricoșător in ea, ci autoarea tratează subiectul cu naturalețe, umor și tandrețe chiar.
Mie mi-a amintit de Tot acest timp de Mikki Daughtry și Rachael Lippincott, precum și de Dacă aș rămâne, If I stay, de Gayle Forman, cea din urmă având și o ecranizare nemaipomenit de frumoasă, din 2014. În ambele cărți pomenite, cineva, de regulă o persoană tânără, se află în comă. La fel se întâmplă și aici, cu redactorul fetei, deși noi ca cititori aflăm mult mai târziu acest lucru. Florence îl vede sub forma unei fantome, eanici nu știe inițial că e în comă, e convinsă că e mort. Interesant e că, deși toate trei cărțile vorbesc despre coma suferită în urma unui accident de mașină, fiecare carte o face în stilul ei.
E o carte și despre moarte, despre doliu și înmormîntări, subiect care iarăși e tratat cu naturalețe, mai ales că familia naratoarei deține o casă de pompe funebre și e obișnuită de mică cu morții, fantomele, discuțiile despre îmbălsămare, înmormântările și plimbările lungi prin cimitir.
Și, desigur, e o carte despre iubire.
Iubirea care te poate rupe. Cea care te face să afirmi că romantismul a murit.
Și iubirea care te poate vindeca.
Cea care te face să știi că dragoastea n-a murit.
Există.
Sunt convinsă că știți asta, deși să îți reamintești din când în când, citind o carte ușoară, nu are cum să strice.
Lectură plăcută!
