sâmbătă, 31 ianuarie 2015

In memoria Mitropolitului Bartolomeu

31 ianuarie, pomenirea Înaltpreasfințitului BARTOLOMEU,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei şi Maramureșului
(18 martie 1921 - 31 ianuarie 2011)
 Fără prea multe cuvinte introductive,  două mărturisiri extraordinare:
1. Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu:
„Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.
2. Omul se cunoaşte după roade şi pomul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”,i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit.

Eu... in 3 minute


Am făcut-o şi pe asta. Am vorbit în faţa a aproximativ 250 de liceeni, despre mine, aşa cum mă ştiţi, cu inima pe tavă, ca întotdeauna. M-au ajutat foarte mult confesiunile mele aici, cu voi. De aceea, deşi textul a fost pus pe adresa de facebook a liceului, tot nu m-am indurat sa nu scriu si pe blog.
Înainte să încep aş vrea să vă spun care e citatul meu preferat din întreaga Biblie. De fapt, am două citate, iar unul dintre ele este: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! (Marcu 9,24)
Am fost rugată să vorbesc astăzi aici, despre credinţă, despre credinţa mea în Dumnezeu şi cum m-a ajutat ea să trec întreagă (moral) această perioadă grea, pentru că pentru mine anul ce tocmai s-a încheiat nu a fost unul obişnuit, ci a stat sub zodia cancerului.
În primul rând, pentru că nu predau la liceu şi mulţi dintre voi nu mă cunoaşteţi, cred că ar trebui să ştiţi despre mine că eu şi încercările grele suntem prieteni vechi, nu ne-am cunoscut acum întâiaşi dată, ci ne cunoaştem demult, din fragedă pruncie. Ar fi bine să ştiţi că în viaţa mea nenorocirile „ca multe altele ce mi s-au întâmplat în viaţă, nu [au venit] aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând, ca la moară” cum ar spune Creangă.
M-am tot întrebat, ca una care a pierdut în viaţă mama, tata, toţi patru bunicii, care am trăit tot timpul sub stigmatul de copil orfan, care am pierdut eu la rândul meu un copil, care am cunoscut durerea până la os şi dincolo de el, m-am întrebat de ce crede lumea că a lupta cu un cancer este un lucru aşa de greu. La sfârşitul anului trecut, cred că am descoperit, cel puţin parţial, un posibil răspuns, atunci când am revăzut un text din Iov.
După ce diavolul îi ia lui Iov toată averea şi toţi copiii, văzând că încă nu renunţa la Dumnezeu şi nu rosteşte niciun cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, diavolul îi cere Domnului permisiunea de a se atinge „de osul şi de carnea lui” spune textul biblic, pentru că o consideră cea mai grea şi mai cumplită pedeapsă.
Şi să ştiţi că are dreptate. Câtă vreme tu ca om nu ai suferit nimic şi doar cele exterioare ţie s-au pierdut, câtă vreme durerea nu a mâncat încă din trupul tău, toate celelalte se pot reface, dar când durerea pune stăpânire pe trup, pune stăpânire şi pe minte şi pune stăpânire şi pe suflet. Veţi vedea, pe parcursul vieţii voastre, că în durerile mari oamenii îl câştigă sau îl pierd pe Dumnezeu. Şi una şi alta e la fel de posibil, iar a-L pierde e mai uşor decât a-L câştiga.
La începutul acestui an m-am gândit ce cuvânt ar fi potrivit să rezume mai bine întreg anul ce a trecut. Şi nu, nu am ales cancer, nici suferinţă, nici măcar speranţă, ci am ales Omenie, cu majusculă chiar. Anul trecut a stat sub zodia cancerului, dar a stat şi sub zodia omeniei. Şi nu am văzut-o ca pe o noţiune abstractă, ci am simţit-o ca pe un lucru palpabil, pe care îl poţi atinge, pe care poţi să pui mâna; că eu când eram copil şi am învăţat substantivul aşa l-am reţinut, că este ceva ce poţi atinge cu mâna. Aşa e şi acum: dacă aş întinde mâna sunt sigură că aş atinge omenia.
Eu nu cred în întâmplare, nu cred în coincidenţe stranii sau în hazard. Eu cred în rânduială, în lucrurile care se întâmplă cu un rost al lor, fie că îl înţelegem sau nu. Cred că fiecare avem în lume locul şi rolul nostru. Sinceră să fiu, şi eu m-am întrebat mereu de ce îmi este îngăduit să trec prin atâtea necazuri, prin atât de multe încercări pe care alţii nici nu şi le pot imagina, şi mă tot intreb: pentru ce mă pregăteşte Dumnezeu.
Anul care a trecut mi-a dat convingerea neclintită că Dumnezeu a pus în noi toată forţa de care avem nevoie pentru a învinge, mi-a arătat că Dumnezeul iubirii face minuni cu fiecare dintre noi în fiecare clipă a vieţii noastre, doar să nu ne pierdem credinţa în El.
Eu cred că Dumnezeu ne-a dat tuturor viaţa noastră cu toate ale ei ca prin ea să ne mântuim pe noi şi pe cei de lângă noi, dacă putem. Noi prin ei şi ei prin noi. Nu se poate unii fără alţii.

marți, 27 ianuarie 2015

Caut un copil sa aiba grija de bona

Ce-mi "plac" întrebările  si raspunsurile din politeţe...
-Ce faci?
-Bine.
-Copiii ce fac?
-Bine!
"Binele" de ieri a însemnat că ne-am trezit cu o fetiţă mică având febră. Cum să o ducem la grădi aşa? Sunăm noi în stânga şi-n dreapta, nu se rezolvă nimic, sună soţul la lucru, stă acasă până la 11, că între timp sunase să o învoiască pe fetiţa mare  să vină acasă de la 10 jumătate şi tot aşa. Cumva s-a rezolvat.
Aseară am fost prevăzători şi am sunat după una bucată verişor student să vină dis-de-dimineaţă să stea cu mezina.
Când am venit de la lucru, cea mare m-a informat că ea  când a venit de la şcoală, la 12 jumătate adică, "bona" noastră dormea. Între timp am ajuns eu acasă, a plecat cea mare din nou la şcoală, am culcat-o pe cea mică, am tras şi eu un pui de somn,  a venit cea mare de la şcoală, s-a trezit cea mică şi la ora la care scriu, adică 5 după amiaza, "bona" noastră doarme dus.
Acum, am şi eu două întrebări, poate mă lămureşte careva:
1. Astăzi se numeşte că am avut bonă pentru copil sau copil pentru bonă? şi
2. Oare ce fac studenţii ăştia toată noaptea?


duminică, 25 ianuarie 2015

Cântec


                 de Emil Isac


Dormiți, copii mari și mici, dormiți cu toții.
Dorm cerbii în pădure, dorm stelele ce privesc hoții.
Apele dorm. Doarme bunica ce a pândit motanul în
                                                                        noapte.
Dorm morții în cimitir și dorm pe buze ale
                                                    îndrăgostiților șoapte.
Dorm toți și toate, numai eu nu dorm și nu doarme-n
                                                                            mine
Dragostea mea, ce s-a trezit din moarte pentru mine.

Somn dulce!

Negresă sau/ si brioşe de post

Pentru că am avut trei fete curioase: Gabriela, Amedeya şi Ina, dornice să afle reţeta brioşelor mele cu seminte, nu vreau să le las prea mult să aştepte, aşa că vin la ora prânzului să vă poftesc cu ceva. Voi puneţi masa, eu aduc desertul...
Ingrediente:
230 g făină, 100 g zahăr brun, 160 ml apă minerală, 90 ml ulei, 1linguriţă praf de copt, 2 linguri dulceaţă, un praf de sare, 3 linguri cacao (sau 4 pudră de carob), 50 g stafide (merişoare uscate, goji, cireşe confiate), 3 linguri seminţe (floarea soarelui, dovleac, nuci, alune, migdale tocate).
Preparare:
Se amestecă toate ingredientele până se omogenizează compoziţia, pe care o turnăm în tava acoperită cu hârtie de copt.
Coace prăjitura 25-30 de minute, până este gata; facem testul cu scobitoarea.
Când este gata, o lăsăm să se răcească complet apoi o putem tăia.
Ultima dată am făcut prăjitura într-o tavă în formă de inimă, iar restul compoziţiei l-am pus în forme de brioşe. Am pus o lingură din compoziţie în forma de brioşe, apoi nişte vişine în mijloc şi iar compoziţie deasupra.
Am mai făcut şi un ursuleţ, dar nu am mai apucat să fotografiez că s-au terminat... ca brioşele calde :)
Reţeta  aceasta, împreună cu îmbrăţişarea mea pentru cele trei fete pofticioase, o trimit către Cristina, care este luna aceasta gazda îmbrăţişărilor noastre virtuale, să se mire şi ea cât de harnică am putut să fiu de data asta. De nu mi-o fi de deochi!
Poftă mare, dragele mele drage!






sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Cuvioasa Xenia

Dacă mi-a plăcut vreodată cu adevărat să am un alt nume, altul decât cel cu care am fost botezată, atunci aş fi vrut să mă cheme Xenia, iar numele acesta, Xenia, se tălmăceşte străina.
Când am citit povestea Cuvioasei Xenia, demult, în anii de liceu, mi s-a lipit  de suflet cum nici o altă poveste din Vieţile Sfinţilor nu a mai reuşit să o facă, şi nu s-a mai dezlipit de acolo, poate si pentru că, în adâncul inimii mele, nu am încetat să mă simt o străină, iar în anii adolescenţei, cu atât mai mult, sentimentul era acutizat.
Nu am avut niciodată tentaţia să-mi schimb numele ce mi s-a dat, cum mai am prietene pe care într-un fel le cheamă în buletin şi într-un cu totul alt fel le ştiu cunoscuţii (şi aşa în privinţa asta încă mai produc confuzie, că am două prenume),  dar numele acesta mi-a rămas lângă inimă.
Când am născut fetele, la fiecare m-am gândit şi la acest nume şi de fiecare dată l-am abandonat din aceleaşi considerente: că este un nume cu o încărcătură prea mare şi că doar sufletul meu rezonează cu această poveste, ele nu au fost şi nu vor fi străine pentru nimeni.
Aşadar astăzi este cuvioasa Xenia din Sankt-Petersburg (oraşul meu de taină, oraşul meu din vise)
Abia astăzi am aflat că, canonizarea Sfintei s-a făcut în anul în care m-am născut.Există pe youtube o filmare foarte veche si emotionanta, daca aveti rabdarea să o vedeţi.
La mulţi ani celor cărora vi s-a dat să purtaţi un nume atât de frumos!

vineri, 23 ianuarie 2015

Ursuletii pofticiosi

 Tocmai am terminat de scos niste briose minunate cu seminte din cuptor. Dar daca nu aveti chef sa bucatariti sau sunteti rupti de oboseala, cum e si firesc la sfarsit de saptamana, atunci  sa stiti ca exista o mare platforma specializata in livrarea de mancare la domiciliu, care reuneste foarte multe restaurante si localuri din marile orase ale tarii, cu meniuri diverse si diversificate .
 FoodPanda.ro - este un serviciu cu ajutorul căruia oricine poate comanda mâncare simplu si fara batai de cap.
 Eu am aflat zilele astea despre platforma si despre aplicatia pe smartphone menita sa ne aduca de-a gata tot felul de bucate, asa ca puteti intra si voi ca sa vedeti exact de unde  puteti comanda diverse bunatati gatite de altii, evident, direct acasa sau la job. Serviciul e pentru multe orase ale tarii, cum ar fi Timisoara, Galati, Bucuresti, Arad, Brasov, Iasi, Constanta, Oradea, Sibiu, Buzau, Ploiesti, Cluj-Napoca, iar lista se pare ca este deschisa.
 Pe site veti gasi numeroase oferte si reduceri, gata sa va satisfaca papilele gustative.
Sa aveti pofta!
Seara frumoasa!

luni, 19 ianuarie 2015

Cea mai deprimanta zi a anului

 Poate nu stiati:

Oamenii de știință au hotărât că ziua de luni, 19 ianuarie, este cea mai deprimantă zi a anului 2015, fenomenul având numele de ”Blue Monday”.

Academicianul Ciff Arnell a venit pentru prima dată cu ideea de ”Blue Monday” în anul 2005, după ce acesta a analizat mai mulți factori și a ajuns la concluzia că cea de-a treia zi de luni din an este cea  mai depresivă.

Starea de spirit proasta este determinata de vremea urata
(aici nu ar putea să-i contrazică nimeni), promisiunile facute de Revelion pe care nu le-am putut indeplini, datoriile acumulate in luna decembrie si problemele cu greutatea, arata Ziare.com.

Bine că a trecut!
Cele 3 ceasuri rele de mâine sunt nimic pe lângă cea mai deprimantă zi a anului...
:)

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

de la Craciun

Au trecut doar câteva săptămâni de la sărbătorile de iarnă şi deja mi se pare că a trecut o veşnicie. E drept că a fost deja în alt an :), dar tot nu îmi explic de ce am senzaţia asta că a trecut aşa mult timp, că doar pomul de iarnă abia duminica trecută l-am dezpodobit.
Pe facebook deja am văzut oameni punând mărţişoare, semn că lumea se grăbeşte, nu stă în loc, ci trece cu o viteză uimitoare de la o sărbătoare la alta.
Ce mai tura-vura, până să vină Paştele peste noi,  am zis să pun şi eu o fotografie de la sărbătorile care tocmai au trecut, de lângă un alt brăduţ decât al nostru. Asta aşa, până nu apar pe bloguri prea multe zambile şi mărţişoare şi nu se mai potrivesc nicicum pozele  de la Crăciun.
Duminică frumoasă să aveţi!



vineri, 16 ianuarie 2015

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi (data/ora)... vineri, 16 ianuarie 2015.
Afară ... este frig şi ceaţă. Nu am mai văzut soarele de câteva zile.
Mă gândesc ... că iar am intrat în rutină. Sărbătorile parcă au fost acum multă vreme, un an mai exact :) si iar e totul gri. Nu ştiu, mă bat gânduri negre, dar poate doar de la vremea asta mohorâtă mi se trage.
Din locurile de unde invatam ... câteodată din propria viaţă, numai să vrem să deschidem ochii. De obicei, vedem mult mai bine când vine vorba de viaţa altora şi mai puţin când e vorba de-a noastră.
Sunt recunoscătoare pentru ...  că fetele sunt fericite.
Din bucătărie ...  am făcut gogoşele în formă de inimoare.
Cu ce sunt îmbracată ...  pijamale.
Citesc ... Regii blestemaţi. vol 3- Otrăvurile coroanei.  vol4-Legea bărbaţilor. vol5  Lupoaica Franţei.
Ceea ce astept (sper) ... să se schimbe vremea. Nu vreau să fie cald, poate să ningă sau să fie cât de rece, că doar e iarna, dar vreau să fie şi ceva soare.
Ce mai meşteresc ... momentan doar adun idei.
Ascult ... cum cântă fetele. Citesc Cenuşăreasa şi o cântă în acelaşi timp.
În casa ... e un moment de tihnă. Am cumpărat zambile şi trandafiri galbeni, aşa că ai zice că e oarecare atmosferă primăvăratică la noi, deşi tare aş vrea să ne mai bucurăm de iarnă.
Unul dintre lucrurile mele preferate ... să vorbesc cu oamenii.
Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii ... nu avem nimic concret,mâine fetele au o aniversare la o fetiţă de vârsta lor.
Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:
că tot vă spusesem că adun idei, iar asta nu necesită prea multe materiale.
iar mai multe despre ale noastre puteti vedea pe un taram cu vise si visuri.
Idee preluată de la Corcodusa
                                                  Un weekend frumos să aveţi!

joi, 15 ianuarie 2015

La aniversară

De ziua lui, a poetului nepereche al neamului nostru, nu am multe de scris, doar va propun un text care nu mai are nevoie de nicio adaugire, un text superb scris de o doamna la fel de superba, pe care am avut onoarea de a o avea profesoară şi de a-mi preda, la facultate, Eminescu.
La aniversară   
 de Ioana Both

„O poveste, o poveste cum n-a fost nici nu mai este,
Care de frumoasa lumei lumei însăși dă de veste”
(1873; Mss 2259, 186 v.; restituit de Petru Creția în „Manuscriptum” nr. 1/1991)

Citiți-le atent, căutați în ele scansiunea, opriți-vă pe marginea cezurii, înainte de a rostogoli mai departe muzicalitatea plină a rimelor.
„O po-ves-te, o po-ves-te, cum n-a fost nici // nu mai es-te
Ca-re de fru-moa-sa lu-mei // lu-mei în-săși dă de ves-te…”
Dacă există o ordine (evidentă: din rimă, din cezură, din aliterații și din repetiții) a formei-vers în acest text, e la fel de adevărat că ea este vizibil surclasată de ordinea poveștii „pe care o spune”, a poveștii care va să se spună și al cărei început pare că îl anunță cu entuziasm. În aceste două versuri putem simți lupta dintre două ordini ale discursului: cea naturală, a vorbirii întrupate și a poveștii (care mută realitatea în literatură) și cea artificială, a artei (a Artei), relevînd magia numerelor și a cuvintelor care își răspund rimic, niciodată aleatoriu, potrivit unor înrudiri secrete. Demult, în vremuri pentru noi uitate, rima se numea numerus – și arta ei aducea la lumină relațiile secrete dintre lucrurile ale căror nume, niciodată incidental, rimau. Cele două rînduri de manuscris eminescian, citate aici, ne reamintesc asemenea vechi înțelepciuni. Ele însele, de fapt, un alt fel de „poveste cum a fost și nu mai este”, povestea veche a întîlnirii versului cu visul armoniei lumii, din vremurile cînd poezia era chemată să dea un sens mai pur cuvintelor tribului, „aux mots de la tribu”. Chiar așa, într-o altă limbă, fie ea și necunoscută tribului, o limbă perfectă, o limbă, poate, de armonii muzicale și de formule matematice.
Își mai amintește cineva că Eminescu, bolnav și pacient în ospiciile timpului pentru care el însuși „nu fusese născut”, pretindea a fi inventînd o limbă de formule matematice și se refuza adesea vorbirii în limba omenească, prea imperfectă pentru gîndurile lui? Mă întreb uneori ce memorie transcendentă, ascunsă, a speciei (a speciei poeților nenăscuți la timpul lor), răbufnea prin sfîșierile minții lui, răvășită de boală și de mercur? Ininteligibilă speciei oamenilor, așadar înfricoșătoare (și, pe cale de consecință, tratabilă în termeni de patologie), inaccesibilă complet chiar subiectului a cărei rațiune o suspendase, torent distrugător pentru chiar formele care ar fi trebuit să îi dea corp și voce – limba de formule matematice a lui Eminescu îi suspendă acestuia accesul la rostirea (omenească) inaugurată. Îl reduce la tăcere. Un argument mult mai elocvent al tragismului morții celui mai important poet al primei modernități românești decît faptul că a fost ucis într-un ospiciu (altminteri perfect onorabil pentru vremurile acelea), nebun, de către un alt nebun, un argument mult mai dur al morții sale tragice, așadar, mi se pare a fi faptul că el moare refuzînd limba naturii și poporului său („ca un fagure de miere”), pe care o socotea trădătoare și în veci imperfectă („organele-s sfărmate și maestrul e nebun”), moare visînd la o limbă perfectă, a numerelor și a formelor. Tragic, pentru că poeții, toți poeții, sunt făpturi de limbaj – iar lui i-a fost dat să moară luptînd cu esența propriei sale făpturi.
Chiar și aceste două versuri pot susține o atare idee. Cu toată aparenta lor sărăcie lexicală – un argument implicit despre pluralitatea sensurilor și despre instabilitatea sensului poetic, niciodată reductibil la un singur semnificat din real. Niciodată reductibil la un singur nivel al realului, de fapt. Jocurile lor de repetiții sugerează că niciodată nu rostim același cuvînt (iar omonimia e doar o iluzie): prima ocurență a cuvîntului „poveste” poate fi un vocativ al descoperirii, al vestirii (sensului ce va să vină, poveștii ce va să înceapă), iar a doua, imediată („o poveste, o poveste”) e un nominativ subiect al unei predicații care, la rîndul ei, se rostește doar pentru a se anula dincolo de marginea (mereu, riscantă, în orice poem, a) cezurii: „o poveste…cum n-a fost nici // nu mai este”. Cuvintele identice nu au sensuri identice, iar verbul existenței e anulat atît de negația lui, cît și de intruziunea adverbului „mai” („nu …mai este”). Povestea ar putea fi, dar ea nici n-a fost, nici nu mai este. Poveștii i se neagă existența prin chiar utilizarea verbului a fi ca predicat al ei.
Jocul simetriilor continuă în versul al doilea. Prima ocurență a „lumei” e în cazul genitiv și stabilește posesia unei frumuseți generice, neasemuite, care ar putea fi însăși Frumusețea. Frumusețea lumii. Sau „Frumoasa lumei”, cea „fără de corp”, din alte scenarii ale aceluiași autor. A doua ocurență a „lumei”, așezată imediat, ca și dubletul „poveștii” din versul anterior („frumoasa lumei, lumei însăși”) e numai aparent o repetiție: ea e în dativ, de astă dată, și indică destinatarul poveștii – „lumei însăși dă de veste”. Pentru că – suntem invitați să visăm, continuînd cu gîndul ceea ce poezia, fidelă funcțiilor sale originare, nu ne spune pe de-a-ntregul – „lumea însăși” nu știa de frumoasa ei cea frumoasă, „lumea însăși” nu se cunoștea pe sine. E nevoie de poveste ca lumea să se spună sieși, să se cunoască. Tot astfel cum, în lectura eminesciană a creștinismului, Demiurgul a creat lumea ca să se cunoască el, pe sine însuși, să se poată pătrunde de propria raționalitate. Căci, înainte de momentul Genezei, „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”. Similar – simetric – lumea se lasă descoperită de povestea propriei frumuseți. Așa să fie, oare? Dar nu știm din versul dintîi că povestea nici nu a fost, nici nu este? Ce fel de poveste e aceasta? Și, mai ales, ce fel de limbaj poate să spună ceea ce nici nu a fost, nici nu mai este? Ce fel de poveste e aceasta? Ce fel de poveste citim, ce fel de poveste ni se spune, în aceste versuri, dacă povestea frumoasei lumii „n-a fost nici nu mai este”?
Nu am un singur răspuns la această întrebare. Aparent ludice, versurile acestea devin înfricoșătoare, prin inconsistența realului – și a limbajului – despre care mă îndeamnă să reflectez, citindu-le. În atelierul eminescian, ele nu deschid nici un poem, ci „cad”, aproape neobservate de editori, în molozul încercărilor avortate. Le restituie Petru Creția, unul din cei mai străluciți editori ai manuscriselor lui Eminescu (după Perpessicius, „întemeietorul”), în 1991. Am putea spune că, la scara istoriei literare, sunt o descoperire foarte recentă. Le propun spre lectură tuturor celor care se întreabă azi, cu îngrijorare, dacă Eminescu „ne mai spune ceva” prin versurile lui. Tuturor neliniștiților despre căderea în desuetudine a poeziei lui Eminescu – le dedic acest exercițiu de recitire. Poate că Eminescu nu le mai spune mare lucru, celor mai mulți cititori de poezie de astăzi, prin ale sale Somnoroase păsărele, nici prin Lacul, dar aceasta nu e o dovadă a istoricității creației lui, ci a istoricității gusturilor literare, aflate mereu subt vremi. Să admitem totuși că „nu mai vibrăm” (cumplit clișeu…) la Somnoroase păsărele. Dar, cîtă vreme poezia lui Eminescu – cea mai fragilă, cea mai măruntă, precum aceste două versuri – poate genera asemenea experiențe de lectură, cîtă vreme ea continuă să reflecte, în ochii cititorului cultivat, atît de mult și de esențial istoria poeziei lumii (a frumoasei lumii…), ea continuă să fie mare literatură. Iar noi să ne îngrijorăm degeaba despre soarta ei în eternitate.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Prajitura cu tigru si zebra - de post

Prajitura aceasta am facut-o de ziua mea, dar abia acum m-am invrednicit sa o pun pe blog.
Este o reteta simpla, de post, dar spectaculoasa, zic eu.
Pentru mine, care am scos din alimentatie produsele de origine animala (lapte, oua, carne), prajitura asta e pentru mai multe evenimente, nu doar pentru zilele de post.
Ingrediente:12 linguri ulei, 14 linguri zahar (sau orice alt indulcitor), 14 linguri apa (eu, in loc de apa, adaug in foarte multe din prajiturile mele un suc din apa si sirop natural de soc facut de mine; am incercat si cu fanta, dar usuca foarte mult prajitura, o face sfaramicioasa), 1 plic praf de copt, 2 pachetele zahar vanilat, 19-20 linguri faina.
Toate se amesteca foarte bine 30 de minute.
Compozitia se imparte in doua. Una o lasam asa, iar in cealalta parte adaugam 2-3 linguri de cacao sau pudra de carob.
Intr-o tava rotunda, se pune cate putin, un pic dintr-o culoare, eu am inceput cu cea deschisa, apoi se pune deasupra putin din cealalta culoare si tot asa, in cercuri mici, pana iese prajitura cu tigru si zebra.
Care arata asa,

 privita de deasupra
iar in sectiune e si mai minunata, parerea mea.
 Nu trebuie sa va faceti griji, chiar daca sunt foarte mici, cercurile si duc ele singure si se aseaza.
Daca nu aveti rabdare sa va jucati, puteti turna jumatatea alba in tava, apoi deasupra ei jumatatea cu cacao si obtineti prajitura cunoscuta sub numele de Ziua si noaptea. Dupa ce s-a copt, o puteti pudra cu zahar vanilat si nuca de cocos.
Eu am incercat sa fac si o varianta imbunatatita, pentru fete, in care am pus in compozitia alba iaurt si oua, a iesit foarte frumos, cand am pus-o in tava cercurile erau perfecte, mult mai frumoase decat ce v-am aratat eu, dar la coacere, nu stiu ce s-a intamplat, ca s-au omogenizat culorile. Nu a mai fost ziua si noaptea, ci o eclipsa, dupa cum a numit-o sotul meu. Dar o eclipsa foarte gustoasa, sa stiti!

Prajitura aceasta o trimit sa indulceasca, macar virtual, pe cineva.
In luna ianuarie parada "Virtual hug" va fi gazduita de Stefania - Stefy harnicuta, iar imbratisarea mea virtuala merge catre blogul unei foarte tinere si talentate domnisoare, Maria.

vineri, 9 ianuarie 2015

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi (data/ora)... 9 ianuarie 2015, la ceas de seara.
Afară ... e frig, e ger chiar
Mă gândesc ... că am multe lucruri de facut, multe pe care trebuie sa le fac din rutina, altele din obligatie si multe altele pe care mi-as dori sa le fac din drag. Din drag pentru mine, din drag pentru altii...
Din locurile de unde învăţăm ..din carti, de la oameni, din experientele trecutului, din sinceritatea copiilor...
Sunt recunoscătoare pentru ...  fiecare zi minunată şi pentru că ma simt tot mai bine.
Cu ce sunt îmbrăcată ... comod, de seara, dar inca nu in pijamale.
Citesc ...   Maurice Druon  - Regii blestemaţi. Am terminat Regii blestemaţi 1 - Regele de fier şi acum am început Regii blestemaţi 2  - Regina sugrumată. E o carte foarte interesanta, istorica, care se citeste usor, desi nu se digera la fel de usor, din cauza numeroaselor atrocitati care se petreceau pe atunci. Cititnd-o, daca ma gandesc la ce spune rubrica de mai sus, sunt recunoscătoare pentru că m-am născut în zilele noastre.
Ceea ce aştept (sper) ... să trec cu bine peste inspecţiile viitoare.
Ce mai meşteresc ... nimic.
În casă ... fetele încă se hârjonesc. Profită de faptul că e vineri seara...
Din bucătărie... tocmai am facut pentru fete niste clătite.
Unul dintre lucrurile mele preferate ... să stau la cald când afară e foarte frig şi să privesc pe geam.
Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:
şi un citat superb, care mi-a mers la inimă când l-am citit:
 " Puterea unei naţiuni stă în familiile poporului ei" Abraham Lincoln.
  iar mai multe despre ale noastre puteti vedea pe un taram cu vise si visuri.
Idee preluată de la Corcodusa

Un weekend frumos să aveţi!

miercuri, 7 ianuarie 2015

un citat

 Doar de atât am avut timp astăzi, dar nu m-am îndurat să las să treacă ziua fără el:

"Dacă crezi că educaţia este scumpă… să vezi ce preţ are ignoranţa!" Albert Einstein.

luni, 5 ianuarie 2015

Despre intelectuali, cu dragoste...

Sa mai zică cineva că nu m-a lovit  chiar de la începutul anului febra subiectelor serioase.
Intr-o societate care scoate intelectuali pe bandă rulantă, care fabrică de la an la an tot mai multi oameni şcoliţi, cel putini după numarul diplomelor pe care le înghesuie fiecare prin sertare sau le numară cu mândrie prin cv-uri, in care nu mai poţi avea nici cea mai banală slujbă fără trei facultăţi, două masterate si o inscriere la o scoala doctorala, ei bine, intr-o astfel de societate, intelectualul nu e frate cu românul, intelectualul e chiar romanul insusi.
Serios acum, socotind după numărul urias al absolventilor de facultate din toti anii acestia din urma, şi dându-le tuturor prezumţia de nevinovatie că îşi folosesc cu adevărat creierul din dotare, rezultă că atâţia intelectuali nu a avut poporul ăsta de când e lumea lume.
Intr-un articol din ultimul număr din Dilema veche, intitulat Între matefizică şi metafizică, Cristian Tudor Popescu scrie: Într-un tîrziu, am ajuns la singura atitudine care cred că defineşte un intelectual: a încerca să înţelegi. A încerca să răspunzi la întrebări pe care ţi le pui singur.
Nu stiu daca e chiar singura atitudine, dar cu siguranta cred că este una de căpătâi, cum de asemenea cred că una din calităţile de bază ale unui adevărat intelectual este adaptabilitatea.
Poti avea câte facultati vrei tu să ai în ce domenii doresti, studii umaniste, tehnice, artistice, morale, orice fel de specialitate vrei tu, poţi să o faci cât doreşti pe-a geniu neînţeles, dar dacă nu ştii să te adaptezi oamenilor de lângă de tine, dacă nu eşti în stare să te faci înţeles de ei, degeaba mi se pare a fi.
Când văd oameni despre care stiu cât au muncit să facă două-trei facultăţi care spun că nu au loc de muncă, că nu au găsit încă unul care să le folosească lor tot potenţialul creativ de care dispun, când văd oameni deştepţi pe care dacă-i pui într-o încăpere cu oameni nu docenţi, dar decenţi, se pârpâlesc că ei nu au ce discuta, că nu sunt de acelaşi nivel, nu ştiu de ce, mă apucă aşa o durere în coşul pieptului. Pentru că eu cred că dacă vrei, orice om şi orice loc îţi poate oferi mereu ceva nou.
Cred că a şti să te adaptezi şi într-o lume de genii şi într-una de oameni simpli şi de a şti să fii cu fiecare în parte om de omenie şi de a te face plăcut de toţi fără aroganţă, cred că după asta poţi recunoaşte un adevărat intelectual.
Voi ce credeţi? Ce îi face pe oameni intelectuali? Ce vă face intelectuali?

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi (data/ora)... 3 ianuarie 2015, prima sambata din acest an.

Afară ... e frig. Nu ninge, deşi ştiu că în perioada aceasta toată lumea tânjeşte după puţină zăpadă, mai ales ca se anunta tot felul de coduri, dar la noi zapada  e încă puţină.

Mă gândesc ... că acesta este primul jurnal pe acest an. Anul trecut mi-a facut placere sa ma relaxez completand aici.

Din locurile de unde învăţăm ... unii de la alţii, în fiecare zi câte puţin.

Sunt recunoscătoare pentru ...  fiecare zi minunată şi pentru că sunt răsfăţată aproape în fiecare zi cu câte un dar frumos...

Cu ce sunt îmbrăcată ... comod.

Citesc ...   am terminat de citit Nebunul de Savatie Bastovoi. Mi-a imprumutat-o o prietena tare draga. Senzatia pe care am simtit-o cand am terminat-o a fost ca deja facem lista cu persoane carora doream sa le-o daruiesc.


Ceea ce aştept (sper) ... să avem un an cu multe bucurii de fiecare zi şi să fim sănătoşi cu toţii.

Ce mai meşteresc ... astăzi soţul e meşteşugarul casei, face câteva feţe de masă.
În casă ... e linişte, doar Paula canta la violoncel. 
Uneori mai scartaie...
Georgia vine langa mine:
-Auzi cum canta violoncelul?
-Da, e ok, zic eu.
- De ce spui ok, e de rau!!!
Deh! e critica de mititica! :) Nu ca nu ar avea cu cine semana, tragandu-se din doua fecioare.
Din bucătărie... tocmai am facut pentru fete niste pateuri cu sunculita si telemea, iar pentru mine am pus curmale.

Unul dintre lucrurile mele preferate ... să mă pregătesc de sărbătoare.

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:



si inca una
  iar mai multe despre ale noastre puteti vedea pe un taram cu vise si visuri.
Idee preluată de la Corcodusa
Mai participă la acest proiect:
Un weekend frumos şi spor la pregătirile pentru saptamana ce urmeaza să aveţi!

joi, 1 ianuarie 2015

Prima zi a lui 2015

2015...
2015? Nu suna oarecum ciudat? Poate doar de la oboseala mi se trage, dar eu cand spun 2015 ma gandesc mai mult la un an din viitor, nu la unul pe care acum il incepem si pe care il traim acum. Cand te gandesti ca toate cartile Sf pe care le-am citit in adolescenta noastra aveau actiunea plasata intr-un viitor indepartat, cam asa: 2010/2015...
Asadar, am ajuns si in 2015, un an nou, curat, neintinat, plin doar cu vise si sperante, ce ni se intinde la picioare
Depinde de noi cum vom pasi pe el si cum va arata la sfarsit.
Eu nu obisnuiesc sa fac planuri mari si rezolutii la inceput de an. Vreau doar sa fiu mai sanatoasa decat in cel care tocmai a trecut, vreau sa zambesc mai mult si sa merg cu fetele in cat mai multe locuri frumoase din tara noastra si poate si a altora, sa-mi petrec cat mai multe momente cu prietenii de suflet si sa ne construim impreuna amintiri cat mai frumoase. Si daca se poate, doar daca se poate, la sfarsitul lui mi-as dori sa avem o casuta imbunatatita. 
La multi ani tuturor!
Un an nou fericit!
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.