Eu... in 3 minute

Am făcut-o şi pe asta. Am vorbit în faţa a aproximativ 250 de liceeni, despre mine, aşa cum mă ştiţi, cu inima pe tavă, ca întotdeauna. M-au ajutat foarte mult confesiunile mele aici, cu voi. De aceea, deşi textul a fost pus pe adresa de facebook a liceului, tot nu m-am indurat sa nu scriu si pe blog.

Înainte să încep aş vrea să vă spun care e citatul meu preferat din întreaga Biblie. De fapt, am două citate, iar unul dintre ele este: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! (Marcu 9,24)
Am fost rugată să vorbesc astăzi aici, despre credinţă, despre credinţa mea în Dumnezeu şi cum m-a ajutat ea să trec întreagă (moral) această perioadă grea, pentru că pentru mine anul ce tocmai s-a încheiat nu a fost unul obişnuit, ci a stat sub zodia cancerului.
În primul rând, pentru că nu predau la liceu şi mulţi dintre voi nu mă cunoaşteţi, cred că ar trebui să ştiţi despre mine că eu şi încercările grele suntem prieteni vechi, nu ne-am cunoscut acum întâiaşi dată, ci ne cunoaştem demult, din fragedă pruncie. Ar fi bine să ştiţi că în viaţa mea nenorocirile „ca multe altele ce mi s-au întâmplat în viaţă, nu [au venit] aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând, ca la moară” cum ar spune Creangă.
M-am tot întrebat, ca una care a pierdut în viaţă mama, tata, toţi patru bunicii, care am trăit tot timpul sub stigmatul de copil orfan, care am pierdut eu la rândul meu un copil, care am cunoscut durerea până la os şi dincolo de el, m-am întrebat de ce crede lumea că a lupta cu un cancer este un lucru aşa de greu. La sfârşitul anului trecut, cred că am descoperit, cel puţin parţial, un posibil răspuns, atunci când am revăzut un text din Iov.
După ce diavolul îi ia lui Iov toată averea şi toţi copiii, văzând că încă nu renunţa la Dumnezeu şi nu rosteşte niciun cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, diavolul îi cere Domnului permisiunea de a se atinge „de osul şi de carnea lui” spune textul biblic, pentru că o consideră cea mai grea şi mai cumplită pedeapsă.
Şi să ştiţi că are dreptate. Câtă vreme tu ca om nu ai suferit nimic şi doar cele exterioare ţie s-au pierdut, câtă vreme durerea nu a mâncat încă din trupul tău, toate celelalte se pot reface, dar când durerea pune stăpânire pe trup, pune stăpânire şi pe minte şi pune stăpânire şi pe suflet. Veţi vedea, pe parcursul vieţii voastre, că în durerile mari oamenii îl câştigă sau îl pierd pe Dumnezeu. Şi una şi alta e la fel de posibil, iar a-L pierde e mai uşor decât a-L câştiga.
La începutul acestui an m-am gândit ce cuvânt ar fi potrivit să rezume mai bine întreg anul ce a trecut. Şi nu, nu am ales cancer, nici suferinţă, nici măcar speranţă, ci am ales Omenie, cu majusculă chiar. Anul trecut a stat sub zodia cancerului, dar a stat şi sub zodia omeniei. Şi nu am văzut-o ca pe o noţiune abstractă, ci am simţit-o ca pe un lucru palpabil, pe care îl poţi atinge, pe care poţi să pui mâna; că eu când eram copil şi am învăţat substantivul aşa l-am reţinut, că este ceva ce poţi atinge cu mâna. Aşa e şi acum: dacă aş întinde mâna sunt sigură că aş atinge omenia.
Eu nu cred în întâmplare, nu cred în coincidenţe stranii sau în hazard. Eu cred în rânduială, în lucrurile care se întâmplă cu un rost al lor, fie că îl înţelegem sau nu. Cred că fiecare avem în lume locul şi rolul nostru. Sinceră să fiu, şi eu m-am întrebat mereu de ce îmi este îngăduit să trec prin atâtea necazuri, prin atât de multe încercări pe care alţii nici nu şi le pot imagina, şi mă tot intreb: pentru ce mă pregăteşte Dumnezeu.
Anul care a trecut mi-a dat convingerea neclintită că Dumnezeu a pus în noi toată forţa de care avem nevoie pentru a învinge, mi-a arătat că Dumnezeul iubirii face minuni cu fiecare dintre noi în fiecare clipă a vieţii noastre, doar să nu ne pierdem credinţa în El.
Eu cred că Dumnezeu ne-a dat tuturor viaţa noastră cu toate ale ei ca prin ea să ne mântuim pe noi şi pe cei de lângă noi, dacă putem. Noi prin ei şi ei prin noi. Nu se poate unii fără alţii.