La aniversară

De ziua lui, a poetului nepereche al neamului nostru, nu am multe de scris, doar va propun un text care nu mai are nevoie de nicio adaugire, un text superb scris de o doamna la fel de superba, pe care am avut onoarea de a o avea profesoară şi de a-mi preda, la facultate, Eminescu.
La aniversară   
 de Ioana Both

„O poveste, o poveste cum n-a fost nici nu mai este,
Care de frumoasa lumei lumei însăși dă de veste”
(1873; Mss 2259, 186 v.; restituit de Petru Creția în „Manuscriptum” nr. 1/1991)
Citiți-le atent, căutați în ele scansiunea, opriți-vă pe marginea cezurii, înainte de a rostogoli mai departe muzicalitatea plină a rimelor.
„O po-ves-te, o po-ves-te, cum n-a fost nici // nu mai es-te
Ca-re de fru-moa-sa lu-mei // lu-mei în-săși dă de ves-te…”
Dacă există o ordine (evidentă: din rimă, din cezură, din aliterații și din repetiții) a formei-vers în acest text, e la fel de adevărat că ea este vizibil surclasată de ordinea poveștii „pe care o spune”, a poveștii care va să se spună și al cărei început pare că îl anunță cu entuziasm. În aceste două versuri putem simți lupta dintre două ordini ale discursului: cea naturală, a vorbirii întrupate și a poveștii (care mută realitatea în literatură) și cea artificială, a artei (a Artei), relevînd magia numerelor și a cuvintelor care își răspund rimic, niciodată aleatoriu, potrivit unor înrudiri secrete. Demult, în vremuri pentru noi uitate, rima se numea numerus – și arta ei aducea la lumină relațiile secrete dintre lucrurile ale căror nume, niciodată incidental, rimau. Cele două rînduri de manuscris eminescian, citate aici, ne reamintesc asemenea vechi înțelepciuni. Ele însele, de fapt, un alt fel de „poveste cum a fost și nu mai este”, povestea veche a întîlnirii versului cu visul armoniei lumii, din vremurile cînd poezia era chemată să dea un sens mai pur cuvintelor tribului, „aux mots de la tribu”. Chiar așa, într-o altă limbă, fie ea și necunoscută tribului, o limbă perfectă, o limbă, poate, de armonii muzicale și de formule matematice.
Își mai amintește cineva că Eminescu, bolnav și pacient în ospiciile timpului pentru care el însuși „nu fusese născut”, pretindea a fi inventînd o limbă de formule matematice și se refuza adesea vorbirii în limba omenească, prea imperfectă pentru gîndurile lui? Mă întreb uneori ce memorie transcendentă, ascunsă, a speciei (a speciei poeților nenăscuți la timpul lor), răbufnea prin sfîșierile minții lui, răvășită de boală și de mercur? Ininteligibilă speciei oamenilor, așadar înfricoșătoare (și, pe cale de consecință, tratabilă în termeni de patologie), inaccesibilă complet chiar subiectului a cărei rațiune o suspendase, torent distrugător pentru chiar formele care ar fi trebuit să îi dea corp și voce – limba de formule matematice a lui Eminescu îi suspendă acestuia accesul la rostirea (omenească) inaugurată. Îl reduce la tăcere. Un argument mult mai elocvent al tragismului morții celui mai important poet al primei modernități românești decît faptul că a fost ucis într-un ospiciu (altminteri perfect onorabil pentru vremurile acelea), nebun, de către un alt nebun, un argument mult mai dur al morții sale tragice, așadar, mi se pare a fi faptul că el moare refuzînd limba naturii și poporului său („ca un fagure de miere”), pe care o socotea trădătoare și în veci imperfectă („organele-s sfărmate și maestrul e nebun”), moare visînd la o limbă perfectă, a numerelor și a formelor. Tragic, pentru că poeții, toți poeții, sunt făpturi de limbaj – iar lui i-a fost dat să moară luptînd cu esența propriei sale făpturi.
Chiar și aceste două versuri pot susține o atare idee. Cu toată aparenta lor sărăcie lexicală – un argument implicit despre pluralitatea sensurilor și despre instabilitatea sensului poetic, niciodată reductibil la un singur semnificat din real. Niciodată reductibil la un singur nivel al realului, de fapt. Jocurile lor de repetiții sugerează că niciodată nu rostim același cuvînt (iar omonimia e doar o iluzie): prima ocurență a cuvîntului „poveste” poate fi un vocativ al descoperirii, al vestirii (sensului ce va să vină, poveștii ce va să înceapă), iar a doua, imediată („o poveste, o poveste”) e un nominativ subiect al unei predicații care, la rîndul ei, se rostește doar pentru a se anula dincolo de marginea (mereu, riscantă, în orice poem, a) cezurii: „o poveste…cum n-a fost nici // nu mai este”. Cuvintele identice nu au sensuri identice, iar verbul existenței e anulat atît de negația lui, cît și de intruziunea adverbului „mai” („nu …mai este”). Povestea ar putea fi, dar ea nici n-a fost, nici nu mai este. Poveștii i se neagă existența prin chiar utilizarea verbului a fi ca predicat al ei.
Jocul simetriilor continuă în versul al doilea. Prima ocurență a „lumei” e în cazul genitiv și stabilește posesia unei frumuseți generice, neasemuite, care ar putea fi însăși Frumusețea. Frumusețea lumii. Sau „Frumoasa lumei”, cea „fără de corp”, din alte scenarii ale aceluiași autor. A doua ocurență a „lumei”, așezată imediat, ca și dubletul „poveștii” din versul anterior („frumoasa lumei, lumei însăși”) e numai aparent o repetiție: ea e în dativ, de astă dată, și indică destinatarul poveștii – „lumei însăși dă de veste”. Pentru că – suntem invitați să visăm, continuînd cu gîndul ceea ce poezia, fidelă funcțiilor sale originare, nu ne spune pe de-a-ntregul – „lumea însăși” nu știa de frumoasa ei cea frumoasă, „lumea însăși” nu se cunoștea pe sine. E nevoie de poveste ca lumea să se spună sieși, să se cunoască. Tot astfel cum, în lectura eminesciană a creștinismului, Demiurgul a creat lumea ca să se cunoască el, pe sine însuși, să se poată pătrunde de propria raționalitate. Căci, înainte de momentul Genezei, „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”. Similar – simetric – lumea se lasă descoperită de povestea propriei frumuseți. Așa să fie, oare? Dar nu știm din versul dintîi că povestea nici nu a fost, nici nu este? Ce fel de poveste e aceasta? Și, mai ales, ce fel de limbaj poate să spună ceea ce nici nu a fost, nici nu mai este? Ce fel de poveste e aceasta? Ce fel de poveste citim, ce fel de poveste ni se spune, în aceste versuri, dacă povestea frumoasei lumii „n-a fost nici nu mai este”?
Nu am un singur răspuns la această întrebare. Aparent ludice, versurile acestea devin înfricoșătoare, prin inconsistența realului – și a limbajului – despre care mă îndeamnă să reflectez, citindu-le. În atelierul eminescian, ele nu deschid nici un poem, ci „cad”, aproape neobservate de editori, în molozul încercărilor avortate. Le restituie Petru Creția, unul din cei mai străluciți editori ai manuscriselor lui Eminescu (după Perpessicius, „întemeietorul”), în 1991. Am putea spune că, la scara istoriei literare, sunt o descoperire foarte recentă. Le propun spre lectură tuturor celor care se întreabă azi, cu îngrijorare, dacă Eminescu „ne mai spune ceva” prin versurile lui. Tuturor neliniștiților despre căderea în desuetudine a poeziei lui Eminescu – le dedic acest exercițiu de recitire. Poate că Eminescu nu le mai spune mare lucru, celor mai mulți cititori de poezie de astăzi, prin ale sale Somnoroase păsărele, nici prin Lacul, dar aceasta nu e o dovadă a istoricității creației lui, ci a istoricității gusturilor literare, aflate mereu subt vremi. Să admitem totuși că „nu mai vibrăm” (cumplit clișeu…) la Somnoroase păsărele. Dar, cîtă vreme poezia lui Eminescu – cea mai fragilă, cea mai măruntă, precum aceste două versuri – poate genera asemenea experiențe de lectură, cîtă vreme ea continuă să reflecte, în ochii cititorului cultivat, atît de mult și de esențial istoria poeziei lumii (a frumoasei lumii…), ea continuă să fie mare literatură. Iar noi să ne îngrijorăm degeaba despre soarta ei în eternitate.