2014 - Un an in zodia cancerului

          Astăzi începe anul nou chinezesc, în zodia calului de lemn. Optimiştii spun că va fi un an al victoriilor neaşteptate şi al romantismului, că se anunţă  un an excelent pentru afaceri, pentru improvizații, artificii și invenții, iar gurile rele spun că vor fi scandaluri, violenţe, conflicte, explozii, deoarece lemnul e un material combustibil. Anul Calului, spun cunoscătorii,  va fi un an prielnic pentru acțiuni concrete și pentru cei care leagă prietenii și se căsătoresc. Nu ştiu câte căsătorii vor fi, dar botezuri sigur se anunţă multe, cel puţin în cercul meu de prieteni.

            Aşadar e timp de noi rezoluţii...

            Ştiţi cum se spune: ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Cred că e un mod sugestiv de a arăta obsesia pe care o avem noi, oamenii de pretutindeni, pentru începuturi. În viaţă, ştie orice om care a intrat în contact cu înţelepciunea populară, este important să începi cu dreptul. Iar primul sfat pe care îl dă orice părinte copilului în prima zi de şcoală este „ai grijă să fii luat de bun de la început“. Începutul are întotdeauna o aură magică, vorba lui Matei Vişniec. Prima piatră de temelie a unui edificiu se sfinţeşte sau este pusă într-un cadru festiv, iar inaugurarea se face cu tăiere de panglică. Începutul e pur. Începutul e speranţă.

            Pentru noi, care suntem pe alt meridian născuţi, anul deja a început, deja a trecut prima lună din el, deja fiecare dintre noi şi-a făcut un calcul.

            Unii oameni au luat hotărârea să fie mai activi, să scadă în greutate, să mănânce sănătos, să sară cu parapanta, să se lase de fumat, să se apuce de scufundări, să meargă unde n-a mers neam din neamul lor şi tot aşa. Întotdeauna e loc de un vis nou, de o dorinţă proaspăt încolţită în ungherele minţii, de un imbold care nu te lasă în pace.

            Eu? Nu sunt o fană înrăită a rezoluţiilor de început de an, aşa că nici anul acesta nu a făcut excepţie. Cu atât mai mult cu cât anul acesta a adus o luptă nouă pentru mine.  Prima lună nu am început-o tocmai bine, să mă exprim cât de dulce pot. Prima lună am început-o  (de fapt, am continuat-o, ca să fiu mai precisă) în zodia cancerului. Şi nu, nu mă refer la rac. Aşa că... Anul acesta îmi doresc să trăiesc! Îmi doresc să îl termin! Pe el şi pe toţi ceilalţi care vor veni...

            Am văzut mai demult un film care se numea Ruj roşu pentru zile negre, iar fata de acolo, care lupta şi ea cu aceeaşi boală şi făcea şi trecea prin nişte momente de disperare, zicea că,  cu cât îi va fi mai rău cu atât îi va fi fusta mai scurtă, tocurile mai înalte şi rujul mai roşu. La început am zis că ăsta va fi şi modelul meu. Faza cu rujul însă nu m-a ţinut, ca orice minune respectabilă, decât vreo trei zile. Apoi... a dispărut rujul roşu şi au rămas doar zilele negre.

            Nu vreau să dramatizez, ştiu (chiar ştiu, vă rog să mă credeţi) că mă voi face bine, că nu voi muri (nu acum), că e boală pe care foarte multe femei au avut-o şi o au, că e comună şi plictisitoare şi nimeni nu mai tresare la un diagnostic de cancer, doar că sunt om. Sunt om şi mă doare. Şi nu pot să o tratez ca pe o răceală şi nici să îmi imaginez că pe vene îmi curge fericire purificatoare, oricât m-aş strădui. Şi chiar dacă sunt veselă şi optimistă şi merg la lucru şi zâmbesc (chiar şi fără ruj) şi sper că mă voi putea opera şi că totul va trece şi că va fi doar o perioadă urâtă de povestit nepoţilor ca bravură de tinereţe, nu pot să trec cu maximă uşurinţă peste perioadele în care abia mă adun de pe covoraşul cu floricele din baie, nu pot să uit toate zecile de doamne pe care le întâlnesc de fiecare dată, mereu altele, pe holul spitalelor, şi care fac chimioterapie de doi, de trei, de patru ani...

            Ştiu că între efervescenţa lui: „va trece, sigur va fi bine, nu e atât de grav, acum sunt atâtea medicamente şi atâţia doctori” şi convalescenţa celor n ani de chimio, cobalto, radio şi alte terapii deloc floare la ureche, în care enorm de multe femei îşi lasă/pierd/abandonează părul, genele, sprâncenele,  unghiile, sânii, frumuseţea, timpul, optimismul, anii, cu siguranţă adevărul este undeva la mijloc; cumva între agonie şi extaz.

            Am văzut zilele astea imaginea asta cu becul şi m-am regăsit atât de mult în ea. 

            Chiar atunci în primele zile, când într-o zi am aflat diagnosticul şi a doua zi am şi început chimioterapia şi toată lumea mă asalta cu zeci de informaţii, cu sute de sfaturi, iar eu stăteam şi ascultam pasivă, de parcă povesteau despre viaţa altcuiva, buna mea prietenă, Daniela, mi-a zis că a avut impresia că nu va apuca să mă vadă mobilizându-mă. Dar cum, necum, asta e singura şansă, să poţi avea atâta putere încât să te bagi singur în priză.

            E drept că uneori e mai uşor dacă o fac alţii pentru tine, să te ducă ei cumva pe braţe şi să facă ei ce e mai greu, e drept că uneori, chiar şi preţ de o microsecundă, speri să fie doar o greşeală de diagnostic, e drept că uneori închizi ochii şi speri să funcţionezi cumva, nu ştiu cum, aşa în stare de avarie, să nu fie nevoie să te mişti, să faci sau să simţi ceva, orice, dar întotdeauna forţa care te împinge, care îţi dă putere, care te aprinde, forţa aceea nebănuită stă în tine.

            Forţa aceea stă şi în mine, deşi se mai ascunde, se mai piteşte, îşi mai ia concediu probabil, dar revine când am nevoie de ea. Aşa că sper ca acesta să fie doar un prim episod (de folos poate şi altcuiva) din lupta unei femei cu cancerul ei. Din lupta acestei femei.

Orice boală are leacul ei!

Ieri Georgia s-a îmbolnăvit. Grav.
O doare cotul. 
Nu râdeţi! Chiar o doare. La propriu.
Ca urmare a unui asemenea fapt, a venit medicul (a se citi surioara mai mare) să o consulte.
Diagnosticul: Gripă de grifon.
Avem şi indicaţia medicală cu remediul potrivit: Medicul recomandă odihnă şi un norofen de două ori pe zi şi, neapărat, trebuie să facă mama brioşe adevărate.
Bineînţeles, am ascultat-respectat-aplicat sfatul medicului.
Acum avem două fete sănătoase. Ceea ce vă dorim şi vouă.
Şi, nu uitaţi: staţi departe de gripa de grifon-sezon-de orice fel de gripă!

din lumea celor care sunt plini de bubuţe

Mama aricioaică îşi îngrijeşte puişorii aşa cum poate şi aşa cum ştie:



Mama fetiţelor din lumea celor care sunt plini de bubuţe a ajuns la limita puterilor, nu atât de oboseală, cât mai ales de milă şi de neputinţă.
Am intrat în cea de-a treia săptămână de când numai bubiţe vedem peste tot.
Surioara mai mare, deşi a trecut de două săptămâni de când a debutat boala, tot mai poartă pe ea semnele bolii. Mai are o mulţime de cojiţe, care uneori o mai mănâncă, o mai trezeşte noaptea, dar nu se prea plânge că ea e tare cuminte.
Dar jalea cea mare vine de la surioara cea mică, care e tare necăjită. Are o formă tare agresivă, cu bubiţe şi în ochişori, pleoape şi în guriţă, pe limbuţă. Doamna doctor a zis să nu insisit să o hrănesc cu mâncare solidă, doar să o alăptez, că e suficient cât să fie hidratată şi să aibă energie. Bine măcar că sânuleţul îl ia.
În rest, plânge tare mult, e agitată, nu prea doarme noaptea, se trezeşte trăgându-se de cap de puţinul perişor care i-a mai rămas. De fapt, capul, faţa, gâtul şi zona scutecului sunt cele mai afectate.
Mă simt neputincioasă că nu am putut să o feresc. Ştiu că multă lume spune că e mai bine să facă când sunt mici, dar părerea mea e că mici ar fi bine să însemne undeva după patru ani. Atunci altfel te poţi înţelege cu ei şi sunt şi un pic mai rezistenţi. Bebeluşii sunt mult prea fragili ca să mai fie încercaţi suplimenatar. În cazul nostru, dovada că ea suferă mult mai mult, e şi febra foarte mare şi constantă, care nu o slăbeşte deloc, semn al faptului că organismul ei micuţ luptă cu boala cea nemiloasă.
Vă rog să nu mă luaţi în seamă dacă vă par prea patetică, dar de câte ori o văd aşa ca un bureţel spongios de mi-e teamă să o ating, mă cuprinde o jale imensă şi simt nevoia să mă jeluiesc şi eu cuiva. Dar numai aici mă smiorcăi şi eu cât mai pot, că în faţa lor sunt mama care oblojeşte bubiţe şi leagănă copilaşi alintaţi cu zâmbetul pe buze.
Vă doresc din tot sufletul o sptămână mult mai bună ca a noastră, cu multă sănătate şi chef de joacă!

miercurea fără cuvinte

Mezina noastră cea drăgălașă, în două ipostaze, înainte și după tunderea zulufilor blonduți.


Doar puține cuvinte mai adaug, atât cât să vă spun că nici măcar deghizarea în șoricioaică nu ne-a scăpat de varicelă.
Așa că am început episodul 2.

De pe frontul varicelei...

De pe frontul varicelei transmitem vesti nu tocmai bune. Dusmanul este destul de aprig si nemilos si ne bombardeaza necontenit cu o multitudine de bube.
Paula, draga de ea, are bubite si vezicule peste tot. Absolut peste tot. Are pe fata, la baza parului, pe gatut, in cap, pana chiar si pe pavilioanele urechiuselor si in urechi. Are pe piept, pe spate, pe maini, pe degete, pe palme, pe picioare si inclusiv pe talpi. Nici un locsor nu a scapat intreg si nebombardat.
Abia mai suporta hainutele pe ea.
Brusc, printesa noastra de vis s-a transformat de zici ca a fost inlocuita cu o micuta salbatica proaspat sosita dintr-un trib mayas.
Eu nu am fost de acord cu vaccinul impotriva varicelei, pe de o parte pentru ca nu am vrut sa o impovarez cu un vaccin suplimentar, nefiind fana vaccinurilor, pe de alta parte pentru ca m-am gandit si am auzit ca si cu vaccin, daca nu il repeti, tot faci la un moment dat si am crezut ca e mai bine sa faca cand e copil si corpul sa lupte natural cu boala. Dar vazand-o cat e de plina de bube, ma cam incearca un regret.
Senzatia de mancarime s-a intensificat si rezista destul de greu. Noaptea am surprins-o scarpinandu-se in cap, unde are mai multe bubite decat speram.
Deocamdata nu are febra si sper eu, optimista, daca nu a facut pana acum nici sa nu mai faca.
Cam asa rezistam noi.
Daca exista doritori si vrea cineva, oferim gratuit.

Suntem in carantina

Avem varicela sau, mai popularul, varsat de vant.
Deocamdata doar surioara mai mare este fericita beneficiara a diagnosticului si a bubitelor aferente. Nici nu se putea altfel, dat fiindca jumatate de gradinita a fost contaminata.
Suntem abia in prima zi, nu avem febra, ci doar o multime de vezicule care au pus stapanire peste tot corpul, unele chiar situandu-se in locuri mai putin povestibile.
In prima faza este destul de cuminte, nu se plange, nu se scarpina, ii place sa descopere noile aparitii si sta sa o dau peste tot cu alcool mentolat.
Singurul neajuns e ca nu intelege sa nu se atinga de surioara mai mica, prin urmare suntem pregatiti fizic si psihic pentru aparitia celui de-al doilea pacient.
Dar o vom scoate noi cumva la capat.

rugaciuni pentru un leu ranit

Unul dintre cei mai extraordinari oameni din zilele noastre, pe care am avut marea sansa sa il intalnesc si sa-l cunosc, este acum grav bolnav. Sa ne rugam cu totii sa se ridice din patul durerii si sa se intoarca sanatos!

Noapte liniștită, noapte desfătată,
Naști în toată vremea ce-ai rodit odată.
Steaua călătoare, leneșă’n amiezi,
Din genunea clipei ritmic o’ntrupezi
Și mi-o urci în tindă, lumea s’o cuprindă
Ca o nestemată prinsă pe oglindă.
Cine te citește, cine mi te-arată,
Noapte liniștită, noapte desfatată?
Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut
Și pe la’nceputul cronicii te caut,
Mintea să mi-o stâmpăr, cum de încăpuși
În măsura vremii dintre doi țăruși?
Umblu’n cartea toată, ești mereu în carte.
Foaia te desparte, fața nu te’mparte.
Îmi surâzi din slova paginii deschise
Și din tot cuprinsul filelor nescrise,
Zilnic dăruindu-mi viața
pintenoagă,
Ca o rugăciune scrisă pe zăloagă.
Și cântări de leagăn cânți ca și-a altădată
Tot atât de vie și adevărată,
Limpede’n vecie, limpede’n clipită,
Noapte minunată, noapte liniștită!
(Calendarul „Credința”, 1967)

mica operatie

Astazi am fost la spital pentru o mica interventie chirurgicala. Mititica noastra bebelusa a avut fren lingual scurt, asa ca s-a impus o taiere a lui. A fost foarte curajoasa, nu a plans si totul a decurs foarte bine, chiar mai bine decat preconizasem. Am trecut repede peste firestile emotii si am externat-o la 10 minute dupa ce a iesit din sala de operatii. Acum am adus-o acasa, s-a ospatat cu pofta din sanulet si gangureste frumos in limba belesuseasca. Cam atat despre scurta noastra vizita la spital, speram sa nu il mai vedem curand, decat din exterior.