2014 - Un an in zodia cancerului

          Astăzi începe anul nou chinezesc, în zodia calului de lemn. Optimiştii spun că va fi un an al victoriilor neaşteptate şi al romantismului, că se anunţă  un an excelent pentru afaceri, pentru improvizații, artificii și invenții, iar gurile rele spun că vor fi scandaluri, violenţe, conflicte, explozii, deoarece lemnul e un material combustibil. Anul Calului, spun cunoscătorii,  va fi un an prielnic pentru acțiuni concrete și pentru cei care leagă prietenii și se căsătoresc. Nu ştiu câte căsătorii vor fi, dar botezuri sigur se anunţă multe, cel puţin în cercul meu de prieteni.

            Aşadar e timp de noi rezoluţii...

            Ştiţi cum se spune: ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Cred că e un mod sugestiv de a arăta obsesia pe care o avem noi, oamenii de pretutindeni, pentru începuturi. În viaţă, ştie orice om care a intrat în contact cu înţelepciunea populară, este important să începi cu dreptul. Iar primul sfat pe care îl dă orice părinte copilului în prima zi de şcoală este „ai grijă să fii luat de bun de la început“. Începutul are întotdeauna o aură magică, vorba lui Matei Vişniec. Prima piatră de temelie a unui edificiu se sfinţeşte sau este pusă într-un cadru festiv, iar inaugurarea se face cu tăiere de panglică. Începutul e pur. Începutul e speranţă.

            Pentru noi, care suntem pe alt meridian născuţi, anul deja a început, deja a trecut prima lună din el, deja fiecare dintre noi şi-a făcut un calcul.

            Unii oameni au luat hotărârea să fie mai activi, să scadă în greutate, să mănânce sănătos, să sară cu parapanta, să se lase de fumat, să se apuce de scufundări, să meargă unde n-a mers neam din neamul lor şi tot aşa. Întotdeauna e loc de un vis nou, de o dorinţă proaspăt încolţită în ungherele minţii, de un imbold care nu te lasă în pace.

            Eu? Nu sunt o fană înrăită a rezoluţiilor de început de an, aşa că nici anul acesta nu a făcut excepţie. Cu atât mai mult cu cât anul acesta a adus o luptă nouă pentru mine.  Prima lună nu am început-o tocmai bine, să mă exprim cât de dulce pot. Prima lună am început-o  (de fapt, am continuat-o, ca să fiu mai precisă) în zodia cancerului. Şi nu, nu mă refer la rac. Aşa că... Anul acesta îmi doresc să trăiesc! Îmi doresc să îl termin! Pe el şi pe toţi ceilalţi care vor veni...

            Am văzut mai demult un film care se numea Ruj roşu pentru zile negre, iar fata de acolo, care lupta şi ea cu aceeaşi boală şi făcea şi trecea prin nişte momente de disperare, zicea că,  cu cât îi va fi mai rău cu atât îi va fi fusta mai scurtă, tocurile mai înalte şi rujul mai roşu. La început am zis că ăsta va fi şi modelul meu. Faza cu rujul însă nu m-a ţinut, ca orice minune respectabilă, decât vreo trei zile. Apoi... a dispărut rujul roşu şi au rămas doar zilele negre.

            Nu vreau să dramatizez, ştiu (chiar ştiu, vă rog să mă credeţi) că mă voi face bine, că nu voi muri (nu acum), că e boală pe care foarte multe femei au avut-o şi o au, că e comună şi plictisitoare şi nimeni nu mai tresare la un diagnostic de cancer, doar că sunt om. Sunt om şi mă doare. Şi nu pot să o tratez ca pe o răceală şi nici să îmi imaginez că pe vene îmi curge fericire purificatoare, oricât m-aş strădui. Şi chiar dacă sunt veselă şi optimistă şi merg la lucru şi zâmbesc (chiar şi fără ruj) şi sper că mă voi putea opera şi că totul va trece şi că va fi doar o perioadă urâtă de povestit nepoţilor ca bravură de tinereţe, nu pot să trec cu maximă uşurinţă peste perioadele în care abia mă adun de pe covoraşul cu floricele din baie, nu pot să uit toate zecile de doamne pe care le întâlnesc de fiecare dată, mereu altele, pe holul spitalelor, şi care fac chimioterapie de doi, de trei, de patru ani...

            Ştiu că între efervescenţa lui: „va trece, sigur va fi bine, nu e atât de grav, acum sunt atâtea medicamente şi atâţia doctori” şi convalescenţa celor n ani de chimio, cobalto, radio şi alte terapii deloc floare la ureche, în care enorm de multe femei îşi lasă/pierd/abandonează părul, genele, sprâncenele,  unghiile, sânii, frumuseţea, timpul, optimismul, anii, cu siguranţă adevărul este undeva la mijloc; cumva între agonie şi extaz.

            Am văzut zilele astea imaginea asta cu becul şi m-am regăsit atât de mult în ea. 

            Chiar atunci în primele zile, când într-o zi am aflat diagnosticul şi a doua zi am şi început chimioterapia şi toată lumea mă asalta cu zeci de informaţii, cu sute de sfaturi, iar eu stăteam şi ascultam pasivă, de parcă povesteau despre viaţa altcuiva, buna mea prietenă, Daniela, mi-a zis că a avut impresia că nu va apuca să mă vadă mobilizându-mă. Dar cum, necum, asta e singura şansă, să poţi avea atâta putere încât să te bagi singur în priză.

            E drept că uneori e mai uşor dacă o fac alţii pentru tine, să te ducă ei cumva pe braţe şi să facă ei ce e mai greu, e drept că uneori, chiar şi preţ de o microsecundă, speri să fie doar o greşeală de diagnostic, e drept că uneori închizi ochii şi speri să funcţionezi cumva, nu ştiu cum, aşa în stare de avarie, să nu fie nevoie să te mişti, să faci sau să simţi ceva, orice, dar întotdeauna forţa care te împinge, care îţi dă putere, care te aprinde, forţa aceea nebănuită stă în tine.

            Forţa aceea stă şi în mine, deşi se mai ascunde, se mai piteşte, îşi mai ia concediu probabil, dar revine când am nevoie de ea. Aşa că sper ca acesta să fie doar un prim episod (de folos poate şi altcuiva) din lupta unei femei cu cancerul ei. Din lupta acestei femei.