Toane

           Zilele acestea de Craciun au fost zile calduroase, insorite, zile care nu semanau deloc cu unele de iarna, asa cum ar trebui sa fie. In foarte putine locuri din tara a cazut zapada. In cele mai multe totul arata ca o toamna tarzie sau ca o primavara timpurie.  De aici au inceput sa curga tot felul de glume mai bune sau mai nesarate privind vremea acestei perioade. Pe facebook, acolo unde lumea e foarte curajoasa, critica si de-a dreptul virulenta uneori, au si inceput sa apara tot soiul de materiale care iau in deradere vremea. Am vazut oameni din noroi si nu din zapada, derdelus din noroi si alte asemenea ironii mai mult sau mai putin subtile, mai mult sau mai putin cumpatate. Abia astept sa ninga mult si sustinut macar patru zile. Sunt convinsa ca jumatate de tara va fi paralizata, iar cealalta jumatate va fi, in mod cu totul evident, luata prin surprindere, ca doar iarna a venit, cum altfel, decat pe neasteptate. Iar de va mai continua sa ninga inca alte patru zile, iar va fi netul plin de glume cum am mai vazut si in alte dati, ca doar nu e acum prima data. Deh! toane de-ale oamenilor. Cine sa le inteleaga pe toate...

Săptămâna Internaţională a alăptării

Anul acesta putem spune că această săptămână nu a trecut nemarcată. Am sărbătorit Săptămâna Alăptării cu o întărcare. Ironic, nu-i aşa?
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu e ironic, ci doar natural. Săptămâna a debutat cu răsfăţ la sânul mamei şi a sfârşit aşa ca în viaţă, cu înţărcarea.
Am trăit alături de fetiţa mea cea mică o frumoasă poveste de dragoste şi alint care a durat 2 ani şi aproape 4 luni. O poveste demnă de a fi povestită.
Oricum, când am aflat că e Săptămâna Alăptării demarasem procedurile de înţărcare şi era prea tărziu să-mi pară rău, nu ne mai întoarcem din drum.
Astăzi suntem deja în a treia zi şi totul decurge foarte bine.
Seara nu a acceptat să doarmă cu altcineva, mă vrea tot pe mine, deşi eu mă gândisem că i-ar fi fost mai bine să nu fie în permanenţă lângă sursa duioşiei ei. Dar socoteala mea nu s-a potrivit cu planul ei. Ea adoarme foarte bine şi repede cu mâinile pe sânuleţ fără a a tânji sau ofta,cum mă gândeam eu, doar priveşte cu mult drag, ceea ce e firesc după o relaţie aşa trainică ca a noastră.
Partea cu a devărat bună a fost că nu a trebuit să iau pastile pentru întreruperea lactaţiei ca prima dată când am suferit foarte mult şi înţărcarea a fost mult mai dificilă pentru mine decât pentru ea.
Deja avem fetiţă mare şi ne pregătim pentru alte etape ale vieţii.
Pentru noi alăptarea a devenit istorie.

Alăptarea după cezariană

Am văzut la blogul Mami alăptează-mă un subiect care mi-a plăcut: Alăptarea după cezariană.

Am două fetițe născute prin cezariană, pe care le-am alăptat (însumat) mai bine de 4 ani. Unii spun că am avut noroc cu carul, eu știu că e oarecum așa, nu contest faptul că am avut noroc, dar știu că am luptat pentru acest noroc si am înlăturat tot ce a stat în calea ”norocului” meu.

Chiar din timpul primei sarcini am avut o destul de mare grijă de sânii mei, pentru că nicio clipă nu m-am gândit că ar exista și o altă variantă de hrănire a bebelușului decât alăptarea. Când aveam vreo 6-7 luni de sarcină, am observat că începe să curgă un lichid transparent spre gălbui din sân. Prima dată m-am alertat, evident ca orice graviduță cu hormonii zburdând liberi, dar apoi am fost liniștită că e firesc la unele mame ca colostru să vină mai repede. A fost prima confirmare, să zic așa, că nu voi avea probleme cu laptele.

De fapt, ce tot spun eu, când eram însărcinată eram de un optimism frate cu inconștiența, nu mă gândeam nicio clipă că ar putea exista probleme, vedeam totul în roz bombon: nașterea decurgând normal, bebelușul grăsun și bineînțeles rozaliu ca în filme, totul numai inimioare și floricele.

Dar nu a fost tocmai așa. Am născut o fetiță mică-mică și, din clipa în care am aflat că e posibil să nu supraviețuiască nopții, eu nu am mai contat. Doar ea. Nu îmi doream decât să ajung la ea și să o alăptez cât mai repede, să poată crește mare.

A doua zi am și fost lângă ea, deși nici nu se punea problema alăptatului, era hrănită prin tubuleț, să nu-și consume puțina energie mâncând.

Voi sări peste toată panica, plânsul și neputința care m-a cuprins când mi-am văzut fetița mea fragilă, chiar mai mică decât un pet de suc. Dincolo de lacrimi și de tot tremuratul aferent, nu îmi doream decât un singur lucru: să o ajut să crească.

Prima dată când i-am dus lăpticul meu într-o sticluță, îmi amintesc perfect, era seara. Reușisem să scot, deși oficial nu-mi venise lactația și spusesem lucrul acesta asistentelor, vreo 10 ml. Când i-am dus veselă și fericită, asistenta s-a uitat într-un ochi și mi-a aruncat bunătate de lapte la chiuvetă, zicând că e insuficient și nu se complică. Deși dezamăgită peste poate, am întrebat de cât are nevoie, mi-a zis că 20 de ml mănâncă și la masa următoare m-am străduit din toate puterile să-i adun 25 de ml, să nu mai pățesc la fel. Și tot așa m-am străduit o vreme, fie că era hrănită prin tubuleț, fie prin biberon, eu mă prezentam cu sticluța la ea, indiferent de oră. Vreau să spun că și strădania asta a fost una firească, naturală, nu am apelat la pompe de muls, nici la alte artificii externe.

Iar toată povestea aceasta a durat mai bine de două săptămâni, până a mai crescut și a putut să-mi fie adusă la sânuleț. Evident că m-am temut că s-a obișnuit deja fără mine și nu o să mai vrea să sugă, cum auzisem povești nenumărate, dar nu a fost cazul de griji. Când mi-au pus-o prima dată la sân a fost dragoste la prima alăptare și așa a rămas, aproape 2 ani.

Când o vedeam cât de bine și de mult mănâncă (sugea 90 de ml la o masă, deși avea puțin peste 2 kg) intrasem deja în altă extremă, mă gândeam că eu nu voi avea suficient lapte pentru ea. Deja mă interesasem de toate medicamentele pentru lactație, aflasem că există în afara țării unele foarte bune, mă și vedeam sunând toate prietenele din străinătate, dar nu a fost decât o frică trecătoare de-a mea. Doamna neonatolog mi-a spus că, cel mai bun medicament pentru lactație e să pun copilul la sân și așa am făcut și apoi nu m-am mai îndoit niciun moment că nu i-ar fi laptele suficient, în ciuda părerilor altora care mi se administrau constant și, evident, fără ca eu să le solicit.

Sincer nici acum nu știu de unde am avut atâta putere de a-i ignora pe toți și de a mă împotrivi părerii tuturor (fetița fiind mică toată lumea își dădea cu părerea și ziceau sigur nu știi tu ce să îi faci de e așa mică, sigur nu ai suficient lapte), mai ales că sunt destul de docilă de felul meu și de ”blânduță”, dar tot ce știu e că dreptul copilului de a fi alăptat de mama lui l-am apărat ca o leoaică.

Primele 6 luni a mâncat exclusiv lapte matern, lapte și doar lapte. Nici ceai nu a vrut să bea, nici suculeț de fructe, absolut nimic. Doar lăpticul ei. Poate că ar fi băut și din celelalte dacă ar fi curs la sân, dar cum nu curgeau...

Este un copil, la fel ca și surioara ei mai mică, care nu a cunoscut biberonul decât ca și accesoriu al păpușilor. Atât.

La a doua naștere, povestea alăptatului a fost chiar mai simplă, deși modelul de fetiță mică și fragilă s-a menținut în familie.  Lactația mi-a venit încă de când eram la terapie intensivă, dar doamnele asistente nu au dorit să îmi primească laptele zicând că mă aflam pe o altă secție și există unele riscuri, așa că am stat cumințică să pot ajunge la ea. Statul acesta a durat un pic, deoarece mi-au greșit anestezia și a trebuit să mai intervină la câteva zile pe coloană cu un plombaj, dar nimic din tot ce am pățit nu m-au determinat nici măcar o nanosecundă să mă gândesc că nu aș putea alăpta fetița.

Prima noastră întâlnire a fost una magică, la miezul nopții, așa ca pentru o vrajă, dar se pare că ea nu a apreciat magia impusă de doamnele de acolo și nu a vrut să mănânce. Doamnele asistente, evident nu cei mai buni psihologi în ale alăptării, deși ar cam trebui sa fie, mi-au spus că probabil nu vrea de la mama ei sa mănânce ( nu că ele ar fi de vină că mi-au adus-o la asemenea oră) și mi-au luat-o. Dar eu eram deja învățată să ignor părerea avizată a asistentelor așa că m-am prezentat în următoarele 10 minute cu sticluța cu lapte și i-au dat lăpticul meu.

A doua zi, dimineața la 5 au fost cu ea în salon. De data asta se pare că nu a mai fost așa tare deranjată de oră, prin urmare a fost din nou dragoste la prima degustare.  O dragoste durabilă.

            Prevăd că nu peste multă vreme va veni și timpul independenței, deja se întrezăresc semne, observ că ușor-ușor renunță la alăptatul de noapte. Iar eu îi respect ritmul ei și nu o grăbesc.

            Deocamdată, povestea continuă...
            Dat fiindcă am stat destul de mult timp în maternitate, pot spune că am văzut suficiente povești cât să afirm că alăptarea nu ține neapărat de modul în care naști. Chiar nu știu de ce se crede că nașterea prin cezariană ar fi un impediment în calea alăptării, mie personal mi s-a părut că mămicilor care nășteau natural li se aduceau mai repede copiii, ele nu aveau lapte pentru ei și atunci se panicau mult prea repede. Cel puțin așa am avut eu senzația.  Oricum, mame care renunțau încă din prima zi și cereau lapte praf am văzut și de-o parte și de alta a baricadei. 
            Personal, mie modul în care mi-am adus fetițele pe lume nu mi-a influiențat dorința și putința de a alăpta. Cred că, dincolo de momentul nașterii, ca o mamă să poată alăpta (mă refer la majoritatea și nu la cele cu probleme speciale de sănătate) are nevoie de foarte multă determinare, voință, perseverență, de mult sprijin din partea apropiaților și, poate, de un gram de noroc.

medicii și alăptarea...

sau, mai bine zis, părerea lor despre alăptarea mea.
Astăzi am fost la medic, o doamnă doctor drăguțică, care ne-a întrebat ce mănâncă mezina. A aflat, evident, că este alăptată.
-Cum alăptată la vârsta asta? Nu ați spus că are un an jumătate?
-Ba da, atât are, dar o mai alăptez.
-Gata cu alăptatul, zice ea. Până aici. Nu e bun.
-Dar ea mănâncă bine, încerc eu timid să-mi susțin cauza. Substanțele nutritive și le ia din alimentatie. Laptele de la mine e pentru completarea necesarului și pentru alint.
-Nu, nu e nici alint și nici aliment. Nu e nimic, că nu are nimic în el. Gata! repetă ea. Ați înțeles? Fără alăptat!
Eu nu am mai zis nimic, nu am contrazis-o, nu mă lupt cu nimeni să-și schimbe părerea, mai ales când îmi dau seama că lupta va fi lungă.
Am ascultat-o cuminte și am zâmbit cald și afectuos.
Eu fac ce știu eu că e mai bine pentru noi.
Mi-am amintit că în aprilie, când abia a împlinit un an, am stat în spital cu ea pentru o bacterie ce se manifestase ca un rotavirus. Și atunci doctorița, o alta desigur, mi-a spus să nu îi dau lapte de mamă că îi face rău și mi-a adus să îi dau Nan fără lactoză. I-am spus că va fi greu de dat în condițiile în care ea nu primește biberonul, nu e obișnuită cu el, nici ceai nu bea de la biberon. Mi-a spus că nu are importanță, lapte va bea cu siguranță. I-am mulțumit și am pus cutia în sertar.
Tot timpul cât am stat acolo, la fiecare vizită mare, când se prezenta cazul fetiței, doamna spunea că e pe Nan fără lactoză și îi merge strună.
Totuși, în ultima zi, ceva ne-a trădat probabil, un gest ceva, că m-a întrebat:
-Nu ați înțărcat-o, nu-i așa?
-Nu, nu am înțărcat-o.
-I-ați dat tot timpul lapte de mamă?
-Da.
-Da, nici nu e indicat să înțarci copilul când e bolnav, zice ea și pleacă.
Așa că sunt lămurită.
Mi-e foarte clar. Pentru mine, cel puțin în acest domeniu, părerea medicilor trece, alăptarea rămâne. Deocamdată...

Nătăfleața mamei

Mezina mea, dată fiind frageda ei vârstă bebelușească, nu cunoaște expresii ca: mură-n gură, gură-cască sau pară mălăiață în gura lui Nătăfleață. Dar dacă nu ar exista, ea le-ar inventa cu siguranță. De fapt, expresia ei ar suna cam așa: lapte mălăieț în gura unui copilaș isteț. E o expresie pe care o ilustrează și o practică cu foarte mult succes.
Dat fiindcă e pui de român, e inventivă de mică și se adaptează cu ușurință tuturor posibilităților. Așa a descoperit, cum poate să mănânce cu minimum de efort. Ea ar fi bună de exemplu într-un curs despre conservarea energiei.
Desigur, uneori muncește pentru a-și asigura lăpticul cuvenit. Dar alteori, știe să se răsfețe, ca o adevărată domnișoară ce este. Astfel, se poziționează frumos la sân și trage cu putere, după care stă cu gura căscată și așteaptă. Nu are foarte mult de așteptat, deoarece sănuleții, care au crescut două fete, au canalele desfundate și răsdesfundate, astfel că îi curge ca o fântână arteziană.
Iar ea, profitoarea mamei, stă pur și simplu și așteaptă să îi cadă mură în gură. Când jetul, care durează de la câteva zeci de scunde la câteva minute, se termină, repetă operațiunea și își savurează relaxată para ei mălăiață. Iar expresia ei satisfăcută și bunădispoziția ei arată că nu e chiar așa de Nătăfleață.

din minunata lume a alăptării

Deoarece am alăptat cu succes două minunate puştoaice şi am crescut din două boţuri mici (chiar foarte mici)două măndreţe de fete, am crezut că ştiu totul despre alăptare, ba chiar îmi pot da doctoratul în acest domeniu. Asta până zilele trecute, când, deşi bebeluşa noastră se apropie de 7 luni, am făcut febra laptelui.
Eu nu am făcut niciodată febra laptelui, până acum. Am făcut parte din categoria mămicilor foarte norocoase care, atunci când mi+a venit lactaţia, a venit simplu, fără vestita furie a laptelui, fără ragade mari şi, în general, fără nici un fel de probleme. Şi desi fetiţele mele au fost foarte mici, prima malnutrită, a doua prematură, nu am avut nici un fel de probleme în a le alăpta natural.
Cu Paula am avut mari emoţii, pentru că ea a fost hrănită la început cu furtunaşe şi apoi cu biberonul şi, cu toate că i-am dus lapte de al meu imediat ce am ieşit de la terapie intensivă, am crezut că nu va fi mare amatoare de sănuleţ, că deja se obişnuise cu biberonul. Dar m+am înşelat, a fost dragoste la prima degustare între ea şi sănuleţ si nu l-a mai dat pe nimic altceva. Deşi a fost prima naştere nu m-au durut emorm sănii, am avut şi eu mici dureri, dar nimic de nesuportat.
În maternitate am văzut nişte fete care aveau nişte ragade foarte urâte, care îşi alăptau bebeluşii având laptele indoit cu sânge, cărora li se înnodau lacrimile pe barbă imediat ce îşi puneau la sân micuţii sau apelau la pompele pentru sân. La mine nu a fost aşa. Sincer, văzând prin ce au trecut alte mămici, la mine a fost floare la ureche.
Micuţa a fost hrănită exculiv cu lapte matern până la 6 luni, nici măcar ceai nu a vrut, iar apoi de la 6 luni la 8 luni cu lapte în proporţie de 80-90 la suta, pentru că mai primea şi foarte puţină mancare de bebeluş. Am respectat partea cu exclusiv lapte matern atît de tare, că în dex, la alăpate naturală, ar putea să îmi pună poza, fără discuţie. Când am început diversificarea a fost totul foarte simplu şi uşor, neaşteptat de simplu şi uşor. Nu am întâmpinat nici o problemuţă. A fost o mâncăcioasă. Iar dacă avea o zi cînd nu era atât de păpăcioasă nu mă agitam deloc, deoarece ştiam că avea lăpticul meu la îndemână. Şi l+a avut până la 1 an şi 9 luni. Nici înţărcarea nu a fost prea grea, prin urmare pot afirma că la ea totul a fost ca la carte, să zic aşa.
Nici cu Georgia lucrurile nu au debutat prea diferit. Pe ea am născut+o vineri, de Izvorul Tămăduirii, iar duminica deja mi se pornise lactaţia. Dar pentru că mă aflam încă la terapie în aşteptarea unei noi intervenţii pe coloană (deoarece un medic mult prea îndrăgostit mi-a greşit anestezia), am fost sfătuită (de fapt obligată de asistente şi împrejurări) să îmi arunc bunătate de colostru şi să nu i-l dau. Când în sfârşit am ieşit de la terapie i-am dus lăptic, chiar dacă i l-au dat cu biberonul.
Şi a venit şi momentul mult aşteptat în care mi-a fost adusă la alăptat. Şi ca să fie cu adevărat special mi-a fost adusă la miezul nopţii, aşa ca de vrajă. Of, nu mă luaţi în seamă, fac haz de necaz. Aşa a considerat atunci o doamnă asistentă că ala ar fi momentul optim de pus bebeluşa la săn. Bineînţeles că nu l-a vrut, la ora aia. Ştia şi ea că nu se mai mămâncă după 6 seara, glumesc. Atunci nu îmi ardea de glumit, ci de bocit, mă gândeam intr-una ce mă fac eu dacă nu vrea sânul, că, deşi mai crescusem una, nici nu ştiu măcar să strerilizez un biberon. Dar nici la ea nu a fost cazul de griji suplimentare, că imediat ce ne+am cunoscut la o oră oarecum mai normală, dimineaţa la 5, am devenit prietene de nedespărţit.
Acum, deşi facem peste două zile 7 luni, păpăm tot sănuleţ. Iar pentru distracţie, de vreo două săptămâni, mai gustăm din când în când puţine cereale, pireuţ din fructe şi alte asemenea bunătăţi din gastronomia bebeluşească. Dar astea în cantităţi destul de mici deocamdată, că nu ne grăbim.
Şi tocmai când credeam că imediat am două domnişoare în casă, am făcut furia laptelui, cu canale înfundate, cu noduli dureroşi şi sănul insuportabil la atingere. Eu, în marea mea naivitate, credeam că dacă nu faci atunci imediat după naştere, gata scapi pentru vecii vecilor. Dar nu a fost să fie.
Aşa că acum sufăr şi pentru atunci. După ce un nene doctor mi-a spus că daca nu îmi eliberez până a doua zi sânul fac abces mamar, am intrat în panică. M-am străduit să il eliberez, dar el era tot împietrit si nicicum nu voia să cadă la pace. Bineînţeles că domnul doctor, în mărinimia lui, mi-a strâns atât de tare sânul, că am crezut că mă urc pe un perete de durere, doar ca să îmi demonstreze ceva ce oricum ştiam, că puţin lăptic tot ieşea de acolo, doar că nu tot. Venită acasă, după ce mă speriasem suficient bântuind prin spital, mi-a venit foarte îngrozitor de proasta idee să apelez la o pompă de sân, pe care mi-a împrumutat-o o vecină, când a văzut cât sunt de disperată.
Nu ştiu dacă aţi apelat vreodată la aşa ceva, dar sfatul meu absolut călduros e să nu apelaţi la ea în vecii vecilor. Deşi am născut şi prin urmare alăptat de două ori, nu am folosit aşa ceva până săptămâna asta. Dar mi-am dat repede seama că nu am pierdut nimic. După ce m-a durut de credeam că nu e adevărat, după ce m-a tras cu atâta putere de simţeam că îmi uneşte spatele de piept, nu a curs decât o singură picătură de lapte. Mult mai uşor şi repede aş fi umplut recipientul cu lacrimile mele. Aşa că l-am abandonat pe groaznicul instrument de tortură, care, între noi fie vorba, cred că a fost inventat de un bărbat, şi am apelat la mâna mea magică, care m-a nu m-a dezamagit până acum şi care mi-a golit sânuleţul rapid şi fără dureri monstruoase.
După câteva zile în care a stat împietrit, acum sânul e mai bine, nu mai are noduli dureroşi, dar iar e foarte dureros la atingere, nu ştiu de ce, deşi iniţial durerea dispăruse o dată cu nodulul. Acum a revenit. Sper din tot sufletul să treacă curând...