De ce citim poveşti?

          E vară, e vacanţă şi multă relaxare. E un timp numai bun de făurit propriile noastre poveşti de viaţă.  
        Dar chiar dacă avem tot timpul activităţi peste activităţi, tot mai aud: mami, nu ne citeşti o poveste? Ca să nu mai spun că inclusiv la mare am luat cu noi o cărticică de poveşti pe care cea mare i-o citea mezinei în fiecare zi, ba o lua şi la plajă cu ea, pe motiv că trece timpul mai uşor când trebuie să se usuce şi să stea pe prosop, dacă citeşte.
        De ce citim  noi poveşti? Pentru că sunt frumoase, pentru că ne oferă accesul la o lume plină de fantezie şi magie, pentru că vorbesc despre vise şi devenire,  pentru că mesajul lor despre ordine şi sens este esenţial în formarea fiinţei umane. În basme binele învinge răul, visele urmate până în pânzele albe se împlinesc întotdeauna, înţelepciunea nu rămâne nedescoperită, sacrificiul de sine nu rămâne nerăsplătit. Faptul că, din cele mai vechi timpuri, copiii de pretutindeni se cresc cu basme, mituri şi poveşti este dovada de netăgăduit a încrederii pe care întreaga omenire o are în forţa lor modelatoare. Sub orice formă ar veni spre noi, spuse la gura sobei de către bunici nepoţilor dornici de cunoaştere, transmise de la maeştri către învăţăcei, citite din obligaţie şcolară,  ascultate la aparate moderne şi sofisticate, tipărite sau ecranizate, transpuse în jocuri pe calculator sau în inedite creaţii contemporane,  poveştile transmit  tipare de articulare a lumii şi de construcţie a identităţii. Iar în aceste tipare se află, după cum spune profesoara mea preferată, anticorpii  laici pentru neordine şi destrămare.
        Unde citim poveştile? Evident, într-o căsuţă de poveste, făcută de oamenii mari pentru ca oamenii mici să fie fericiţi şi să-şi construiască, în drumul lor spre devenire, poveşti de neuitat din grădina bunicilor.

       Vouă vă plac poveştile? De ce le citiţi?