Copiii mei de la şcoală au avut de învăţat genul liric. Acum, ştie toată lumea, genul liric e mai greu de învăţat, că nimănui nu-i e aşa de dragă poezia. Mă rog, mai sunt şi excepţii (care se fac profesorii de română), dar nu despre ele vreu să vorbesc, nu de excepţii, ci de toţi ceilalţi cărora poezia li se pare destul de bolovănos de analizat cu toată rima ei curgătoare şi ritmul ei melodios.
Copiii mei de la şcoală stăpânesc, în schimb, foarte bine genul epic. Şi cum credeţi că analizează ei genul liric? Exact, spunând ce nu este genul epic. M-am tot dat peste cap, nu chiar ca Greuceanu, dar pe-aproape, să le tot explic pe înţelesul lor şi să le dau exemple din care să înţeleagă. Le tot spun că masa e masă pentru caracteristicile ei, nu pentru că nu este scaun, dulap sau raft de cărţi. Le spun că floarea e floare pentru ceea ce o face pe ea să să fie floare, nu pentru că nu este iarbă, frunză sau copac.
Copiii mei uneori înţeleg, alteori nu. Dar copiii mei, se pare, că au contaminat cu neînţelegerea lor o jumătate de ţară. Sau ţara îi contaminase deja pe ei, nu ştiu, rămâne în discuţie.
Mă uit cu stupoare că tot mai multă lume se comportă ca şi copiii aceştia ce abia acum şi-au atins prima dată buletinul.
Nu pot spune nimănui că mie nu îmi place o caracteristică a lui X (fie X cine vreţi voi să fie: preşedinte, premier, ministru, inspector, doctor, asistent, primar, jurnalist, băiatul care vă aduce pizza) că deja mi se sare la beregată: aha, nu ţi-e ruşine, ţii cu Y (care e la fel, om din aceeaşi listă), ai uitat că a furat ţara, că ne-a jefuit, că.... şi că.... şi că... şi din nou că... şi te credeam altfel, nu să ţii cu neruşinaţii ăştia. Şi până să apuc a deschide a doua oară gura nici nu mai am la ce să o deschid că deja am o etichetă mare lipită pe frunte: eu sunt omul lui Y, tipul ăla nenorocit, chiar dacă eu doar spusesem că nu-mi place cum gândeşte sau cum îi stă cravata lui X. Că în lista mea de preferinţe ar fi Z, Q sau W nu are nicio importanţă. Totuşi, am bănuiala mea că lucrurile astea se referă doar la lucruri politice, de parcă politica asta ar fi pus stăpânire pe minţile oamenilor. Spun lucrul ăsta pentru că dacă cuiva nu-i place ce scriu eu aici, atunci eu voi fi considerată vinovată şi nu vecina mea de la casa cu ferestre înalte, dar dacă aş spune că nu îmi place nu ştiu ce lege aprobată de cineva, lucrurile s-ar schimba radical. Pentru că, se vede treaba, nici ceilalţi nu au făcut legi mai bune.
Nu ştiu cum se vede lucrul acesta la televizor, că eu nu mă uit la el, dar pe net se vede tare urât. Şi e extinsă plaga aceasta nu numai la persoane, ci şi la locuri, clădiri, instituţii. Dacă spui cuiva că ţii cu Spitalul eşti automat clasificat drept un ateu înrăit posedat de duhuri necurate, dacă fraternizezi cu Biserica eşti un îndoctrinat spălat pe creier de către popi, dacă eşti de partea Smurd-ului clar că ţi-ai vândut sufletul străinilor şi crezi că ai tăi nu sunt buni de nimic, dacă ţii cu Poliţia atunci precis ai ceva de ascuns, dacă vorbeşti de bine Presa atunci nici măcar bunul Dumnezeu nu te mai scoate din gura lumii, dacă.... Şi acest dacă tot poate continua, că nimeni nu ascultă lucrul bun sau lucrul rău pe care vrei să îl spui, ci e înverşunat să spună el ce vrea el să spună.
Toate astea le simt de multă vreme, dar acum parcă e mai acutizat ca oricând. Dar până una-alta las filosofia în pace şi mă duc la lucrările copiilor mei să mai citesc despre genul liric care este gen liric pentru că nu are personaje.
Zi uşoară!
