Ziua Armatei

25 octombrie 1944, Ziua Armatei Române, semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străină.


Cinste eroilor noştri! Printre ei şi străbunicii noştri au participat la luptele acelea crâncene. Din fericire pentru familia noastră, ei au trăit pentru a putea povesti şi nepoţilor.

O familie chibzuită

Suntem o familie chibzuită, în care lecţia economisirii se învaţă încă de când suntem mici. De fapt suntem o familie pe jumătate econoamă, aflată în plină educare a jumătăţii risipitoare. În jumătatea din urmă mă autoinclud, aşa că atunci când nu mi-am dovedit loialitatea faţă de strângătorii familiei am fost sancţionată prompt.
"Nu pune atât de mult, trebuie să econisim".
"Ce să facem?" Şi apoi, după 20 de secunde în care am procesat informaţia: "Ce ai spus? Să economisim?"
"Da. Tata a spus să econimisim!"
Ce să mai fac, m-am conformat dorinţei prunceşti, doar nu pot să o contrazic tocmai acum, în vreme de criză.

ce este un soţ?

"Este cel de la care vin întotdeauna florile". Trisha Goodwin
"Este bărbatul care-ţi stă alături pentru a înfrunta necazurile pe care nu le-ai fi avut dacă nu te măritai!" L.M.Smith
"Un soţ este expertul care, cu tandreţe îţi usucă degetele de la mâini şi de la picioare". L. Cunningham
"Prietenul cel mai bun e întotdeauna soţul şi consolarea cea mai întreagă, soţia!" T. Arghezi
"Un soţ este ceea ce rămâne dintr-un iubit după ce i s-a extras nervul". H. Rowland
"Un soţ este unica fiinţă ai cărei ciorapi îi speli fără să te înfiori". Linda Cornish
"Alegerea soţului este fapta cea mai însemnată a unei femei". G. Călinescu
"Este cel care te face să te simţi mamă - a copiilor lui". D. Youhg
"Iti stiu fiecare alunita, fiece cuta, fiecare rid. Fiecare cuta, fiecare cicatrice, fiecare pata, fiece fir de par. Stiu ca patezi gresia din baie cu spuma de ras, ca stropesti peste tot cu apa din cada, ca nu-ti duci niciodata farfuria la chiuveta, ca-ti lasi hainele peste tot, ca uiti sa-ti schimbi ciorapii, ca-mi povestesti finalurile de la romanele politiste, ca intri cu noroi in casa, ca mereu uiti sa platesti facturile. Iti cunosc ciudateniile, prejudecatile, toanele. Dar cu toate astea, dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica pe deplin, sunt nebuna dupa tine." Charlotte Gray
"Soţul îţi spune "te iubesc" exact când eşti unsă pe faţă cu cremă; şi îşi aduce aminte poanta bancului în mijlocul unei petreceri". J. Woods
"Un soţ este cel care atunci când îi spune cineva că e sub papucul nevestei, răspunde, da, dar ce condur minunat..." Gill Karlsen
"Este cel care mă face să repet zilnic *Îţi mulţumesc, Doamne, pentru acest om*!" Veronica Cassidy

de 8 ani împreună

Suntem căsătoriţi de 8 ani.
Într-o frumoasă şi călduroasă zi de octombrie, în 2002, cu un milion de vise frumoase în inimă am mers împreună la cununia civilă, la cununia religioasă şi apoi la petrecerea gastronomico-bahico-muzicalo-dansantă unde am chefuit, conform tradiţiei, până în zori.
De atunci suntem oficial o familie de oameni serioşi aşezaţi la casa lor.
De 8 ani!

soţului meu

da. ţie.

"Un soţ este cel mai bun prieten pe care-l vei avea, în viaţă. Cu el împarţi gândurile, stările sufleteşti, râsul şi lacrimile tale. Este modelul tău în viaţă pe care să-l urmezi până la capătul pământului. Şi dacă ceea ce spun sună cam sentimental, îmi pare rău dar asta e ceea ce simt eu pentru soţul meu". (Susan Holmes)

Grupa zoo de la grădi

Am văzut la Mariana un post în care spunea ca fetiţa ei este în grupa "elefănţeilor". Suna aşa de draguţ.
Îmi place că la grădiniţă educatoarele se întrec în imaginaţie, în a da nume tot mai fascinante grupelor de copii.
La Paula la grădiniţă există grupa fluturaşilor, a aricilor, albinutelor şi, în general, a multor insecte.
Ştiu că şi pentru elevii de clasa I se practica să denumeşti clasa cu nume de bobocei, puiuţi şi alte animăluţe mici, pentru a nu se rătăci prin şcoală micii învăţăcei, mai ales dacă erau multe clase pe nivel.
Paula acum e în grupa mare a mămăruţelor, dar când a fost în grupa mică era ursuleţ polar. Grupa mică a ursuleţilor polari. Sună fain, nu?
Imaginile astea care v-au delectat sunt nişte fotografii superbe realizate de Anne Geddes.

Lecţie de anatomie pentru copii şi nu numai

Fetiţa mea învaţă săptămâna aceasta despre corpul omenesc. Aşa că a venit acasă cu foarte multe noutăţi. Printre noile ei achiziţii la nivelul vocabularului se numară denumiri ca membre superioare, membre inferioare si papile gustative. Şi când mă gandesc că eu eram în clasa a VIII-a cănd am auzit prima dată de papile gustative. Deh! vremuri de mult apuse.
Pe lângă multele informaţii pe care le-a dobândit despre propriul corp, a venit şi cu propunerea de a-i spune exact cum a venit ea pe lume, cum s-a născut ea. Pe lângă alte mămici mai puţin norocoase, ei pot să îi arăt operaţia pentru a-i satisface curiozitatea pe unde a ieşit ea din burtică.
Numai că la acest capitol nu mai avea nici o curiozitate. Ştia şi ea cum a ieşit, toată povestea cu burtica mare, cu statul in spital şi culminând cu operaţia. Mai ales că şi-a reactualizat cunoştinţele o dată cu venirea pe lume a surioarei. Acum doreşte să afle cum a intrat.
Ieri a venit acasă şi m-a întrebat ce meserie are tatăl ei. Evident că nu a mulţumit-o răspunsul că tatăl ei are meseria x. Ea voia să ştie ce meserie are tati în aducerea pe lume a bebluşului. Acum bun, a înţeles şi ea că pe copil îl naşte mama, dar tata ce rol are? Tata doar creşte bebluşul si îi dă papmpers mamei? Nu. Clar că nu, că asta şi ea poate să facă, mi-a spus, dar asta nu înseamnă că e tată. M-a uluit logica ei. M-a dat gata. Şi atunci ce face tata în plus ca să fie tată?
Până acum ştia despre apariţia copiilor o poveste lungă şi complicată, care spunea că pe copilaşi îi crează Doamne-Doamne şi ei stau acolo sus în cer la El pe nişte norişori şi de acolo privesc către pământ şi îşi aleg familia pe care o vor. Şi după ce ei işi aleg familia, Doamne-Doamne trimite barza şi îi aduce în burtica mamei unde stau până sunt gata să se nască. Numai că acum povestea asta e uitată şi nu mai pare chiar atât de valabilă.
Mi-a zis că ştie că tata îi dă mamei o sămânţă mică-mică pe care o pune în burtică şi de acolo creşte copilul. Se pare că ştie o parte a problemei şi misiunea mea ca părinte este să îi completez partea lipsă. Rolul meu era să îi explic cum a ajuns sămânţa în burtica mea. Cum a pus tata sămânţa acolo? Mi-a dat să o mănânc? Am înghiţit-o? Voia să ştie exact traseul seminţei de la tati la mami şi cum a avut loc transferul. Avea multe nelămuriri. Of, grea misiune.
Oricum, dacă e să mă întrebaţi pe mine, aş spune că educatoarea s-a băgat totuşi prea în adâncul problemei, ca să ma exprim aşa, prea merge pe un teren alunecos. Dar poate doar e părerea mea, poate e mai bine ca ei să ştie de mici cu precizie tot ce se întâmplă.
Deocamdată i-am spus că sămînţa a ajuns de la tata la mama prin iubire. Deoarece tata a iubit-o tare mult pe mama, s-au rugat împreună la Doamne-Doamne şi El i-a ajutat şi a pus sămânţa în siguranţă în burtică, unde a stat până a crescut şi s-a făcut o fetiţă minunată.
Prin iubire. Nu am ştiut să dau un altfel de răspuns. Mi s-a părut prea mică (are totuşi 5 ani şi 5 luni) şi total nepotrivit să îi dau alt răspuns. Nu a părut pe deplin lămurită, dar s-a arătat totuşi mulţumită de explicaţia primită. Nu a mai insistat.
Cam aşa m-am descurcat eu aseară. M-a luat cam prin surprindere lecţia asta. Sper să fi primit de la ea notă de trecere şi să nu creadă despre mama ei că nu i-ar strica nişte ore suplimentare de biologie.
Voi cum aţi proceda, ce aţi spune? Sau ce aţi spus când (dacă) aţi fost faţă în faţă cu marea întrebare?

Un vis de toamnă

Când vine vorba despre toamnă, am de câţiva ani încoace un vis. O idee de-a mea. Visez să îmi adun toţi prietenii şi să mergem în parcul mare să facem o inimă uriaşă de castane.
Ideea asta mi-a încolţit în minte si-n inima mai ales, chiar din prima toamnă când m-am plimbat prin parcul mare din Cluj. Nici nu ar fi foarte greu de realizat dacă ţinem cont că aproape 80 la sută dintre copacii parcului sunt castani.
Doar că până acum nu am reuşit sa ne mobilizam. Deşi azi, văzând cât de multe castane sunt, m-am gândit că nici nu ne-ar trebui o mobilizare grozavă, că ar suficient dacă ne-am strânge un grupuleţ, ca apoi sunt convinsa ca vom gasi doritori sa ne ajute. Sau asa sper.
Aşa că, in fiecare toamna, cum rugineste un pic frunza şi cad primele castane pârguite, deja ma apucă un dor de planul meu nerealizat.
Astăzi am fost în parc şi am cules multe castane, am făcut chiar un concurs, căci pasiunea pentru ele se pare că am transmis-o şi codiţatei cu ochi albaştri.
Şi, deşi am fost doar noi în familie, tot am încercat să ducem la împlinire măcar o mică parte din vis. Şi ne-am făcut mica noastră inimă de castane.
Iar după atâta muncă mama-natură ne-a răsplătit dragostea, căci am găsit inclusiv o castană în formă de inimă.
Din păcate nu am avut la noi aparatul de fotografiat, căci ne-am deplasat în parc cu copii, bicicletă, cască, tot tacâmul şi nu ne+am mai gândit şi la el, prin urmare fotografia aceasta am facut-o cu telefonul şi se vede. Dar calitatea fotografiei e mai puţin importantă. Contează ziua petrecută frumos, distracţia, visul, dragostea...

din nou la balet

Reincepem cursurile la Palatul Copiilor.
Ieri, pe o vreme nu tocmai prietenoasa, a avut loc in Piata Unirii deschiderea oficila a cursurilor de la Palatul Copiilor.
Evident, am fost si noi acolo, inclusiv cu mezina, pentru ca ne-am inscris la balet si la teatrul de papusi. De fapt, doar pe Paula am inscris-o, dar noi oricum mergem cu totii spre sustinere. Chiar am cochetat un pic cu ideea de a o inscrie si pe Georgia la teatru de papusi. Pe post de marioneta, nu altfel :)
Paula a facut si anul trecut balet, asa ca a vrut neaparat sa se inscrie si anul acesta. A fost frumos, ei i-a placut si, pentru ca anul trecut cand auzea muzica, de orice fel, chiar si populara, ea se ridica pe varfuri si dansa ca o balerina, am decis sa o inscriem. Si bine am facut. Ei ii place mult, e destul de entuziasmata, chiar daca face dansuri si la gradinita. Oricum, la varsta ei nu se pune problema de performanta, ci doar de a avea um mod placut si util de a petrece timpul.
Pentru noi e un pic mai obositor, deoarece in zilele in care are balet nu prea mai putem face nimic. Pana o ducem, o dezbracam, asteptam sa treaca ora, o imbracam, venim acasa, de regula trece toata dupa-amiaza. Cel putin, anul trecut, zilele cu balet, adica lunea si miercurea, erau zile cand ieseam de la 8 dimineata din casa si mai intram la 8 seara. Dar ce nu fac parintii de dragul mogaldetelor lor. Si cand ma gandesc, ca atunci cand nu aveam un copil ci doar visam la ideea de a avea unul, spuneam ca eu il/o voi duce oriunde, la n cursuri. Acum mi-am mai schimbat un pic optica. Desi ei merita toata eforturile.
Asa ca acum avem din nou balerina. Si o manuitoare de papusi. Sa speram ca va vom mai povesti din ispravile noastre la fel de optimisti ca acum...