Eu - intre ieri si azi

 Cred că Viaţa are o ciclicitate a ei, doar de ea ştiută...
Cred că Viaţa ne duce uneori pe un drum drept, cu un singur sens, un drum nespus de lung, fără nicio ieşire, cum alteori ne învârte cum vrea ea, în cercuri mai mici, în cercuri mai mari...
Mi-a fost înapoiată ieri fotografia aceasta:

Este făcută când aveam 4 ani, adică cam cât are acum Georgia mea. Cel puţin, aşa specifică însemnarea de pe spatele ei. Şi apropo de însemnare, am constatat că fac acelaşi n ca şi mama şi am scrisul foarte asemănător cu al ei, deşi ea nu a apucat să mă vadă cu pixul în mână...
Aproape că uitasem că am dat-o de acasă şi am avut o tresărire când am revăzut-o.
Ştiu precis când mi-a fost făcută, deşi habar nu am pe unde pun cheile când intru în casă. Dar ştiu că eram cu mama când am mers la un studio foto în Iaşi, într-un loc întunecat, deşi era o zi caldă, într-un spaţiu unde am coborât câteva trepte, cred că era un soi de demisol. Îmi place să cred că privirea mea era aţintită asuprea ei.
E una din cele două fotografii pe care le am din perioada în care îmi trăiau ambii părinţi.
Şi e singura mea fotografie cu părul scurt.
Sau, cel puţin, pentru o perioadă de timp, cam vreo 32 de ani, doar atât, a fost singura mea fotografie cu părul scurt.

 E ciudat cum trece timpul şi cum trupul nostru păstrează unele caracteristici şi le pierde pe altele.
Acum a început să îmi placă părul meu scurt. Părul meu care, nu-i aşa?, nici nu mai este chiar atât de scurt.
Iar la urma urmei, când mă uit la fotografia mea de copil, ceea ce răzbate dincolo de ani, e privirea.
Privirea care, încă, o păstrează pe retină pe mama; privirea şi un fel de triteţe premonitorie...