In ajun de Mos Nicolae - un altfel de jurnal

Astăzi mi-am dat seama ca scriu împreună cu voi jurnalul  unei femei simple de mai bine de un an şi tot astăzi mi-am dat seama că mai am o aniversare.
Astăzi împlinesc un an de la prima chimioterapie. Da, o altfel de aniversare, una de care m-as fi putut lipsi cu plăcere.
Aşadar:  Un an de cancer, un an şi-o zi.
Anul trecut am aflat în 4 decembrie, iar în 5 începeam deja chimioterapia şi hormonoterapia. A venit ca valul.
Anul trecut pe vremea aceasta începeau medicamentele să îşi facă efectul şi tot ce îmi amintesc e că mă rugam să adorm, să nu mă mai doară nimic, să nu simt nimic. Fusese o zi grea, în care am plecat de la 7 dimineaţa în spital, am stat acolo toată ziua şi abia pe la 5 venisem acasă. Mi-aduc aminte că am plecat cu fetele la dansuri şi acolo au început să se instaleze primele efecte. Din seara de ajun nu îmi amintesc mare lucru, nu ştiu când şi-au făcut fetele cizmuliţele, când s-au pregătit pentru Moş, nu ştiu decât că nu îmi doream să le sperii, nu doream să simtă nimic diferit.
A fost însă diferit.
Cancerul nu poate să treacă peste tine şi să rămâi la fel. Efectiv nu poate.
Cancerul poate că a devenit un lucru comun, o boală pe care o au, din nefericire, tot mai mulţi oamnei, dar nu e o boală simplă. Cancerul nu, NU este o răceală!
Cancerul nu doar se instalează într-un  organ sănătos şi roade-n el ca şi cariul în lemn, cancerul se culcuşeşte adânc lângă inimă, se aciuează în cele mai ascunse cotloane ale minţii. Poţi scoate cancerul din trup, dar va mocni multă vreme în ungherele sufletului şi va ţine ascuns în el germenele neliniştii.
Cancerul schimbă trupuri.
Cancerul schimbă suflete, schimbă relaţii, schimbă vieţi. Unele în mod ireversibil.
Nu cred însă că anul acesta am devenit mai bună decât eram, mai puternică, mai atentă, mai credincioasă, mai sensibilă, mai optimistă, mai pesimistă...  Nu mi-am schimbat felul de a fi, de a gândi, de a mă comporta. Pe scurt, nu cred că m-am schimbat în niciun fel, cel puţin nu sufleteşte.
A rămas însă o teamă, o teamă pe care prudenţa nu vrea să lasă să plece, o teamă care vine din conştientizarea şi asumarea faptului că duşmanul e puternic şi viclean. O teamă care îi ţine şi pe ceilalţi în stare de alertă. Un exemplu recent care îmi vine acum e că atunci când un om obişnuit îşi rupe piciorul niciun medic nu se gândeşte  prima dată, în mod normal, la cancer. Dar poate că suflatul acesta în iaurt nu e chiar un lucru rău.
Anul acesta însă mi-a consolidat cel puţin două lucruri  pe care le ştiam teoretic, dar pe care practic nu le mai probasem la intensitatea aceasta.
Primul e confirmarea unui citat care îmi place tare mult: Un cuplu de succes este ca un pliculeţ de ceai, îţi dai seama de ce poate în momentul în care îl pui în apă fierbinte.
Iar al doilea e conştientizarea faptului că Dumnezeu mi-a pus lângă mine mulţi oameni minunaţi, gata oricând să mă prindă când voi cădea. Oameni pentru care sunt cu adevărat recunoscătoare.
Şi iar vin cu un exemplu recent, cu o persoană apropiată mie, care îmi vrea binele, care poate să se sacrifice pentru binele meu. E într-un ton mai glumeţ, dar asta nu schimbă cu nimic din cele ce am afirmat până acum, doar le nuanţează.
Discuţie cu mezina:
Crezi că moşul îţi va pune în cizmuliţe ciocolate delicioase? întreabă ea.
Sper.
Dar ştii că doctorul ţi-a spus că nu ai voie  să mănânci dulciuri?
:(
Nu-i nimic! Le mănânc eu pentru tine!

Seară frumoasă, dragii mei! Să primiţi ce vă este de folos!