7 ani

           Am împlinit zilele astea 7 ani  de când scriu pe acest blog şi 2 ani de când am aflat că am cancer, dar cine îi mai numără?!
            Să revenim la prima aniversare, că mi-e mai dragă.
            La începutul lui decembrie 2008 am intrat din întâmplare, căutând ceva pe google, pe un blog. Era blogul Elenei, Familia, colţişorul mei de rai. Din click în clik am ajuns la Ana, Jurnalul Anei, la  Marilena: Nihil sine Deo şi la Irina: Dulce casa. Aşa m-a prins flama. Până în ziua aceea doar auzisem de bloguri, dar nu citisem nici unul. În ziua următoare eram convinsă că vreau şi eu să am unul. Cu cât citeam mai mult, cu atât lumea blogurilor mi se părea mai fascinantă.
           Câteva zile m-am tot gândit la nume. Mi se părea că toate numele care rezonau cu mine erau deja luate. Sau parţial luate, că nu doream să iau nici măcar o jumătate de cuvânt de la altcineva. Mai târziu însă, când au apărut bloguri cu nume care de care mai frumos, am constatat şi singură că nu erau luate toate numele, dar atunci, după câteva încercări nevalidate de google, asta a fost senzatia mea.
           Între timp am avut câteva dorinţe de a-mi schimba numele şi încă le mai am uneori.
           Numele ales  sintetiza destul de bine realitatea din casa noastră din acel moment.
           Între timp realitate a suferit unele modificări. În clipe ca acelea de astăzi când am văzut-o pe copila mea cea mică punând-o în biserică pe Lăpticica (păpuşa ei mov) în genunchi şi ajutând-o să-şi facă cruciţă, ştiu că nu a suferit modificări de esenţă, ci doar de număr.
          Prima postare a avut numele blogului, iar mai apoi a devenit şi numele primului capitol din cartea pe care am scris-o cu o foarte bună prietenă în 2010, Jurnal de mamă, şi e aceasta:
            Îngerica:

Vreau să scriu câteva rânduri şi gânduri nu cu pretenţia de a schimba vieti, ci pentru a le face pur si simplu mai frumoase, dăruindu-le din bucuria pe care o fetiţă micuţă-micuţă a adus-o în viaţa mea.

Mă uit cu nesfârşit nesaţ în pătuţul în care doarme fetiţa mea şi îmi repet: Doamne!, fetiţa mea e un înger! Da, sunt sigură, absolut sigură că este o îngerică. Un pui de înger trimis de acolo de Sus pentru a-mi face viaţa mai frumoasă. Şi mai plină de nebănuite bucurii...

Am auzit undeva (unde altundeva decât la Oprah), că indienii sunt atât de convinşi de sacralitatea şi puritatea copiilor că până la 6 luni nu-i pun deloc să stea pe pământ. Este interzis să aşezi copilul pe pământ. Pentru că nu este bine să îl laşi pe Dumnezeu să atingă pământul.

            Îmi place tare mult povestea asta. O dovadă in plus nu strică niciodată. Nu că aş avea nevoie de o altă confirmare că fetiţa mea e înger. Nu. Eu sţiu deja că are aripi pe care doar eu le pot vedea. Şi un zâmbet absolut divin... Dar e şi foarte telurică. Ca dovadă, scriu aceste rânduri cu un pix pe care ea l-a şterpelit de la o doamnă. Dar doamna a iertat-o, doar i-a zâmbit angelic....
            Restul e poveste...
            O poveste frumoasă pe care o scriu alături de voi de 7 ani.