Un pui de rândunică...

                 În perioada aceasta toata lumea vorbeşte despre ziua femeii.
                 Pentru mine 8 martie aduce întotdeauna un amalgam de bucurie şi de nostalgie, un buchet de sentimente amestecate. Zilele astea mă bucur mereu cu fetele de sărbătoare, dar mă gândesc şi la toate femeile minunate din neamul meu, care au fost lângă mine o vreme atât de scurtă şi de prea mult nu mai sunt.
                  De 8 martie mă gândesc totdeauna la mămuţa, mama mamei mele. Ea îmi pregătea întotdeauna cel mai frumos mărţişor. Şi pregătea unul, tot la fel de frumos, pentru doamna mea învăţătoare. Niciun copil din sat nu avea mărţişoare mai frumoase decât mine.
                   Bunica mea nu ştia carte. Se născuse şi crescuse într-o perioadă grea, înaintea războiului, când copiii se foloseau ca şi braţe de lucru şi nu erau trimişi la şcoală. Dar, nu ştiu prin ce minune, bunica mea ştia poezii foarte lungi, pe care ni le spunea întotdeauna în nopţile lungi de iarnă. De la ea mi-a intrat poezia în inimă. Printre ele, mi-aduc aminte că era o poezie extrem de tristă cu o rândunică, care mă făcea întotdeauna să plâng, care mă impresiona puternic prin crudul ei deznodământ.
                    Copil fiind, îmi promiteam printre sughiţuri, că nu voi fi niciodată ca acei pui de rândunică. Astăzi, când se adună buchet anotimpurile şi anii în care nu reuşesc să ajung la mormintele celor care m-au îngrijit, ştiu precis că asta sunt: un pui de rândunică îmbătat de slavă.

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Si privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -săgeata- cautând, pe deal si vai,
Hrană pentru puii săi
Si-n iubirea-i nu odată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândra mama decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi ca puii se făcuseră voinici,
Si n-a mai avut odihna nici cât ai clipi, sub soare,
Pâna când, pe fiecare pui nu l-a-nvaţat să zboare,
Dar, când toti puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Si cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu mă dor
Si nici vorbă să mai zbor...
Dumnezeu mi-a dat putere, - oricât am avut nevoi, -
Să găsesc într-una hrana pentru voi...
Astăzi fiindcă sunt bolnava, dragii mamii, se cuvine, -
Mari cum v-a făcut maicuţa, să-ngrijiti si voi de mine
Si ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă ca mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor tine
Până când o să vrea cerul să mă facă iaraşi bine...

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Si-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui...
Mai departe însa puii, - beti de-al slavilor înalt, -
Fiecare-având nadejdea ca-i va duce celălalt, -
N-a mai dus nici unul bobul si, uitata mucenică,
A murit atunci de foame cea mai sfânta rândunică.
Si-a ramas apoi povestea trista, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Ca o mama îşi hraneşte:şase, opt sau zece pui,
Însa zece pui, adesea, nu pot toţi hrani o mamă.
Vasile Militaru - Sase pui si-o biata mama