Viața fără televizor

          Zilele astea citeam un articol despre cum e viața fără televizor. Nu am să fac apologia articolului, dacă doriți îl veți citi și veți afla acolo motivele pentru care renunță unii oameni la tv și cum trăiesc ei fără să se uite toată ziua la micul ecran. Da, există viață și după televizor, ca să parafrazez un titlu de emisiune.
           Noi din aprilie nu ne mai uităm la televizor. Inițial nu ne făcusem un proiect special din a nu ne uita la tv, dar s-a ivit ocazia, am umblat la cablu când făcusem curățenie și gata: nu mai merge. Fetițele au acceptat situația foarte ușor și fără nicio dramă.
          Mi se părea că, de câte ori ne uitam la posturile de știri, parcă ne panicam mereu inutil, mi se părea că se transmite fără motiv o stare de isterie națională. Prin urmare am ales să nu aflăm în direct nici când pică guvernul, nici când pleacă și revine președintele, nici cine divorțează sau nu. Oricum, toate astea, fie că le afli la câteva ore sau săptămâni, nu schimbă radical viața noastră, așa că mai bine fără.
          De câte ori completam chestionare în care eram întrebată câte ore se uită la tv copilul meu mă mințeam singură și spuneam că mai puțin de o oră pe zi. Adevărul e că, de când venea de la grădiniță și până adormea, televizorul mergea fără încetare. Chiar dacă noi făceam și alte activități, el era fondul sonor și nu numai și, indiferent de ce făcea, că se juca, decupa, colora, tot la el îi fugeau ochii și gândul.
         Să nu mai spun că uneori ne făceam programul familiei în funcție de filmulețul de desene animate de duminica de la ora  5 sau de nu mai știu ce emisiune ce trebuia să înceapă.
          Ce e curios e că atunci când cineva află că noi nu deschidem televizorul, prima întrebare este: Cum rezistați? Ei bine, îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu facem nimic special pentru a rezista. Nu simțim nicio nevoie acută de a-i găsi substitut, nu vă faceți griji pentru noi, nu citim zeci de ziare pentru a compensa, nu stăm cu picioarele în apă rece, nu am înlocuit televizorul cu calculatoru, nu simt nevoia să spun: Bună, sunt Loredana și am x luni de când nu mă uit la televizor.
           Evident, când mergem la bunici sau la cineva în vizită și este televizorul pornit ne uităm și noi la el, nu fugim de el, nu-l stigmatizăm, nu-l vorbim de rău, doar că acasă noi nu-l deschidem.
          Când fetița cea mare a mers la școală, ne-am gândit un pic dacă nu ar exista posibilitatea ca toți ceilalți copii să discute despre lucruri văzute la desene, în filmulețe și tot soiul de emisiuni despre care ea să nu știe și atunci să se simtă în afara subiectului sau chiar, oarecum, exclusă. dar am văzut că era doar o temere nejustificată, din fericire copiii au și alte preocupări și subiecte de conversație decât ceea ce văd la tv. Iar asta mă bucură.
          Ceea ce nu știu să vă spun este răspunsul la altă întrebare des auzită și anume: până când?
          Pentru noi nici nu are importanță până când, contează că acum am scos televizorul din familia noastră.