Darul numit zăpadă

          Ninge. De fapt, dimineață ningea un pic mai frumos, cu fulgi mari, acum ninge mărunțel. Și tot atunci, la vremea fulgilor mari, ne-am bucurat din toată inima. I-am pipăit, i-am mângâiat cu obrazul, i-am lăsat să ni se topească pe limbă, i-am lăsat să ne cotropească toate simțurile.
          Evident, dacă sunteți dintr-o zonă a țării unde nu vi se vede moțul căciuliței din nămeți, poate că nu ne veți înțelege entuziasmul, dar la Cluj nu a nins. Cu excepția începutului lui decembrie, când am putut să facem și noi un om de zăpadă sănătos, nu s-a mai adunat zăpada nici măcar de-un săniuș. Iar asta e marea noastră durere, marea noastră suferință, că nu am apucat să ne dăm cu sania. Chiar dacă tot timpul a existat câte un mic petic de gheață pe undeva, nu a fost zăpadă de sanie.
          Cea mare s-a rugat de joia trecută într-una să ningă, sâmbătă a fulguit un pic, dar cam atât. Așa că dimineață era fericită nevoie mare, dar după cum a început să cearnă cu fulgi mici-mici care se topesc când ajung pe stradă, tind să cred că fericirea ei a fost de scrută durată.
          Mi-aș dori să ningă ca în povești, dar deocamdată avem parte doar de-o poveste tare scurtă, de câteva rânduri doar, așa ca și cele din manualul de clasa I.
          Când mă uit pe fereastră și văd că fulgii se fac tot mai mici și trebuie să te uiți insistent ca sa-i vezi, simt că mi se face tare dor de un basm.

           La voi cu e? Ați primit în dar zăpadă? V-ați bucurat de ea?