O toamnă de temut

              Istoria mea personală notează toamna ca un anotimp de care să ţii cont. Pentru că ea, toamna, vine cu bune, cu rele, cu examene, cu rezultate, cu toane, cu un tumult de veşti, cu de toate, cu orice, dar nu trece nicicând indiferentă. Aşa s-a întâmplat, ca pe parcursul vieţii mele, toamna să mi se nască părinţii şi tot toamna să moară, ei, dar şi toţi cei dragi din neamul nostru, toamna m-am căsătorit cu un bărbat născut tot toamna, toamna am aflat de fiecare dată că voi fi mamă, toamna mi-am pierdut puiul pe care nu am apucat să îl ţin niciodată în braţe, toamna am avut reuşitele la şcoală, toamna mi-am început munca, mi-am publicat prima carte şi am primit primul premiu, toamna am iubit şi toamna am plâns mai mult ca oricând. Nu este sărbătoare de toamna, începând de la Naşterea Maicii Domnului, trecând prin Înălţarea Sfintei Cruci, Cuvioasa Parascheva, Sfinţii Arhangheli şi terminând cu Sfântul Andrei, la care să nu îmi fi murit cineva. De fiecare dată când începe toamna am o strângere de inimă, că nu ştiu niciodată la ce să mă aştept de la ea. Toamna se întâmplă întotdeauna ceva ce ştiu că mă va marca.
             Toamna aceasta a început relativ bine, aranjând lucrurile la muncă destul de frumos şi chiar şi operaţia mezinei a decurs fără nicio problemă. Părea o toamnă care va trece făcând doar frunzele să cadă, nerupând crengi. Şi a venit şi ultima săptămână. Am început de marţi cu o veste pe care încă o mai diger, că nu ştiu precis de unde şi cum să o apuc. Apoi miercuri seara am primit lovitura de graţie, a murit unchiul meu pe care l-am îngropat de Sfântul Andrei.
             Eu, după moartea mamei, am crescut în casa bunicilor. Mie unchii şi mătuşa mi-au fost mai mult decât simpli unchi: mi-au fost fraţi, mi-au fost prieteni, mi-au fost părinţi. La nunta mea, el a ţinut loc de tată. Iar acum nu mai e. A lăsat 3 copii, doi un pic mai mari, unul de doar trei ani, orfani. Mă dor baierele sufletului de durere. Încă sper să mă trezească cineva. Să fi fost un coşmar de noiembrie. 
            Astăzi Paula m-a întrebat cum e posibil ca moartea unui om să aducă atâta tristeţe pentru aşa de mulţi oameni. Şi tot ea a continuat spunând că poate că îngeraşii sunt veseli că li s-a adăugat cineva de pe pământ. La asta nădăjduim cu toţii, asta ne e singura mângâiere, că poate îngeraşii sunt veseli.
          Aseară, când veneam spre casă, am văzut o stea căzătoare. Cea mai mare şi cea mai apropiată stea căzătoare pe care am văzut-o vreodată. Avea coadă, ca o cometă şi s-a descompus în faţa noastră, deasupra munţilor înalţi.
            Acum a început iarna. Sper să aştearnă un strat mare şi curat peste toată mocirla din suflet!