Din nou acasă

        Astăzi împlinesc o săptămână de la operaţie. Nu că aş contoriza, deşi de când am început chimio, îmi tot împart timpul în răstimpuri de câte 3 săptămâni...
        A decurs totul bine, fără niciun fel de incident. M-am internat marţi dimineaţa foarte devreme, mi-am făcut analizele chiar înainte de internare şi apoi  m-am întâlnit cu medicul pentru o consultaţie rapidă, după m-am dus pe secţie unde am fost luată în primire de o asistentă-sefă şi de mai mulţi medici rezidenţi, plus un medic extrem de drăguţ, care s-a ocupat extrem de mult de mine, de zici că îi eram soră, nu alta.
         La 12 am intrat în operaţie, iar la 13.30, eram deja adusă în salon. Abia mai târziu, discutând cu o prietenă care zicea că ea înainte de operaţie plănuise deja cu soţul ce avea de făcut cu organele ei în cazul în care se impunea acest lucru, mi-am dat seama că eu de fapt am mers spre operţie foarte senină, fără niciun gând negativ, fără nici cea mai mică urmă de rămas-bun, fără să mă gândesc nicio secundă, în timp ce mergeam spre blocul operator împreună cu una dintre infirmiere, că nu m-aş putea întoarce.
        În ziua aceea am dormit mult, nu am avut voie să mă mişc deloc, nici să mănânc nimic.
        A doua zi mi-am revenit foarte bine, am avut un scurt moment în care am ameţit şi am vomat, urmare a anesteziei totale, dar foarte repede am fost pe picioare. Am constatat că aveam două tuburi de dren şi chiar am aruncat o privire fugară spre operaţie, când mi-a fost schimbat pansamentul, deşi doamna asistentă m-a sfătuit să nu mă uit, să nu mi se facă rău. Nu mi s-a făcut, iar după aceea m-am tot uitat. Deocamdată nu m-am privit în oglindă, oricum sunt încă plină de pansamente, nici nu aş avea ce vedea mare lucru, dar aşa, cât am putut vedea de sus în jos, m-am putut privi fără să mă bocesc sau să mă cuprindă jalea şi fiorul.
        Revenind la prima zi de după operaţie, m-am mişcat încă de dimineaţă şi am avut liber la orice. Mă rog, nu chiar la sporturi extreme, dar am putut mânca, merge la baie, plimba şi mişca uşor mâna din a cărei axilă mi-au fost luaţi ganglionii. Asta a fost una dintre fricile mele mari, că nu am să-mi pot mişca mâna, mai ales că e mâna dreaptă şi mai ales că mi se spusese (e adevărat, nu de către medic) că nu am să o simt deloc, că o să trebuiască să o mişc cu cealaltă mână, că ea îmi va fi străină. Dar nu a fost aşa, chiar de la primele momente în care am fost conştientă am observat că pot să-mi mişc degetele şi pumnul. De a doua zi am început gimnastica recuperatorie, cu un set de 12 exerciţii uşoare.
         Duminică mi-a fost scos unul dintre tuburi, în care se colecta mai puţin, iar luni am fost lăsată acasă. Încă am firele, un tub de dren şi trebuie să merg tot la două zile în spital pentru a fi pansată.
         În spital a fost mai mult decât bine. E adevărat că nu sunt prea pretenţioasă din fire, dar nici nu am avut niciun motiv de plâns. A fost curat şi plăcut, iar lucrul cel mai important e că toată lumea ţinea la tine ca şi om, preţuia omul, iar nu clădirea şi pereţii. În sensul în care confortul psihologic al pacientului era pe primul plan, erau lăsaţi aparţinătorii să stea oricând şi oricât cu pacientul şi nu cum se întâmplă în alte părţi (materniate de ex, dar nu numai) unde sunt mai importante hălăţelele, botoşeiii, coridoarele  proaspăt spălate, decât faptul că  bolnavul este singur şi fără niciun sprijin, iar nimănui nu pare a-i păsa de asta.
        Am nimerit într-o cameră răcoroasă, aşezată în dreptul unui copac bătrân, spre grădina botanică, fapt extrem de important în zilele astea călduroase. Am fost doar două doamne în cameră, am avut televizor şi frigider, baie în cameră şi duş. Tot eram întrebată de vizitatori dacă aia e rezervă sau nu. Habar nu am, acolo nimeni nu a pronunţat cuvântul rezervă, doar salon, iar cele trei saloane pe care eu le-am văzut, arătau toate la fel, deşi am auzit că erau saloane şi în care erau 3 persoane.
       Iar apropo de vizitatori, pe lângă familie şi prieteni, am avut surpriza de a primi nici mai mult nici mai puţin de 25 de copii o dată, copii care au fost extrem de drăguţi şi mi-au umplut inima de fericire. Nu doar inima ci şi pervazul, de desene pe care toată lumea care intra în salon le admira. Aveam nişte asitente care de fiecare dată când veneau se uitau să vadă ce desen am  mai primit ( că şi ale mele moţate s-au întrecut în desenat).
       Iar dacă tot le-a venit rândul asistentelor, infirmierelor, femeilor de servici, vreau să spun că eu nu am mai întâlnit nicăieri oameni atât de drăguţi, oameni care să te facă să te simţi în fiecare moment om şi nu orice altceva, cum din păcate se întâmplă în atâtea alte spitale. Aici fiecare în parte a fost fără cusur.
        Acum sunt acasă şi-s bine. Mulţumesc tuturor pentru toate gândurile voastre bune şi pline de iubire şi de grijă. Domnul să vă aibă în pază şi pe voi şi căsuţele voastre!

P.S.: Toată postarea asta lungă cât o zi de post am scris-o cu mâna mea şi mai am, evident, dureri, dar sper să nu fie veşnice. :)