Mircea Vulcanescu

 Pe 3 martie (  sau 19 februarie pe stil vechi) 1904 s-a născut Mircea Vulcănescu. 
Puţini oameni despre care am citit au reuţit să mă  sensibilizeze aşa cum a făcut-o el. Am auzit prima dată despre acest om excepţional în liceu, prin '95-'96, când începuseră a se aflat tot mai mult despre intelectualii care au murit în temniţele comuniste. Mircea Vulcănescu m-a fascinat de la prima poveste pe care am auzit-o despre el şi am auzit multe, pentru că a fost un om extrem de virtuos. Povestea de mai jos nu e chiar prima, dar e o mărturie, referitoare la Mircea Vulcănescu,  care îi aparține lui Mircea Eliade și a fost scrisă în noiembrie 1967, la Chicago. Iată ce scrie Eliade:

             „Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita. Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

             Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti cu de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

             Pentru că ştim cum a murit!

             Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”.

 

           Iar dacă nu ştiţi totuşi cum a murit acela care a scris şi transcris de atâtea ori versul lui Rilke: Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui!, povestea e aici: Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton. 

 Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este stramb iar tamplarul trebuie sa vina.
Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.
Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.
Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".

 

         A iubi aproape tău ca pe tine însuţi înseamnă că eşti legat de el prin solidaritate în suferinţă, prin comunitatea de soartă în păcat şi, că la bine şi la rău, nu există, în fond, mântuire numai mântuire pentru unul singur, ci numai mântuirea lumii întregi.  (Mircea Vulcănescu)