Jurnal ad-hoc

          Stau. Stau foarte cuminte şi tac. Ascult.  Lângă mine o liceană descifrează un cântec la chitară. Se aude încetişor glasul ei dulce de copiliţă. Recunosc frânturi dintr-o melodie cunoscută. Îmi place. Alături alte câteva fete râd şi vorbesc într-o limbă pe care n-o înţeleg, deşi o aud zilnic.
          E soare şi razele lui călduţe, de mijloc de martie, ne dezmiardă pe toţi. E soare şi asta contează.
         Trasez la alţii sarcini, iar eu am timp... Am timp să scriu şi pentru că sunt într-o oră care nu e a mea. Ciudat asta, acum că am scris, cu ora care e a mea şi cu ora care nu-mi aparţine. Nici o oră nu e a mea, doar că eu o folosesc cum pot mai bine... dar să revin. Înlocuiesc acum o colegă. E plecată la înmormântare. Când eu m-am îmbolnăvit, anul trecut, doamna aceasta, colega mea, îşi făcea săptămânal timp să-mi spună vorbe bune, să mă încurajeze şi să mi-l dea mereu exemplu pe ginerele ei, băiat tânăr, cu doar câţiva ani mai mult decât mine, care a luptat cu un cancer şi învinsese. Până acum. Acum are loc înmormântarea lui. Şi doare. Doare chiar dacă nu l-am cunoscut personal. Doare să ştiu că după atâta efort a pierdut lupta cu cancerul.
          Un băiat se joacă cu un cub rubik. Mă uit cât de complicat sunt amestecate pătrăţelele colorate şi totuşi, dacă faci mişcările potrivite, cubul revine mereu. Şi el le face, oricât ar amesteca alţii culorile. În viaţă contează mult să ştii să faci mişcarea potrivită. Că mişcări nepotrivite facem cu toţii, ca băiatul care tocmai a intrat în clasă cu un buchet de flori în mână. Ieri se plictisea probabil aşa că a aruncat un măr pe geam. A lovit, evident, o bătrână. El nu preconizase asta. În inocenţa lui (adolescenţii au capacitatea asta de a fi incredibil de naivi si a de pretinde sa fie trataţi ca maturii totodată), nu se gândise şi la partea rea a faptelor lui. De fapt, nici nu ştiu dacă se gândise la ceva. Cert e că acum e puţin speriat şi a adus flori să i le dăruiască doamnei lovite. Nu ştiu dacă l-au speriat alţii sau a înţeles singur, dar constat că inocenţa este uneori extrem de periculoasă.
         În clasă aceleaşi acorduri stinse se aud în fundal. Câţiva tineri citesc cu multă pasiune poezii. au mai multe cărţi la ei şi se vede că le place, iar asta îmi dă speranţă. Speranţa că sufletele sensibile vor continua să se bucure de tot ce merită în viaţă, vor vibra şi vor crea, chiar dacă în lume nu sunt numai imagini artistice şi acorduri armonioase, ci există încă atâta moarte, atâta durere şi cancer şi lacrimi. Sau poate tocmai de aceea....