Rînduieli

       Am găsit nişte rânduri tare frumoase, care îmi plac tare mult şi m-am gândit să le pun aici, să aveţi la ce medita în vreme ce ştergeţi sticlele (candelabrelor, nu ale lămpii), aliniaţi clondirele sau diversele decoraţiuni, să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa, cum ştiu că faceţi zilele astea.                        
                                  Rînduieli

La noi muierea pupa mîna bărbatului Pînă mai adineaori - zicea Marin al lui Pătru, Şi din dumneata nu-l scotea niciodată, Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu. Cele mai mîndre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum. Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cîrpătorului, Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră Şi să lase politica - de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni - Femeia, ce ştie femeia? Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată, Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iese din vorbă, Că ce ştie ea? Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă, Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele, Dar o ghiceai pe-a frumoasă - şi-o furai, domnule, O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă, Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi? Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă pînă Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brîul şi plecai după fete, Le încîntai din fluier. Nu mai sunt rînduielile alea, treierai cu caii, Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii, Rămînea jos grîul ca aurul. Aveai stupi, oi, Beai cîte-un putinel de lapte bătut, te ştergeai la gură cu mîtca, Mîncai un geac de brînză, coceai floricele, Acu’ nici mălaiul nu mai e Aşa de dulce, cînd îl spoia mama cu cocă Şi făcea pe deasupra flori cu lingura, După aia-l băga-n ţest. Zăbicul are alt gust. Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte Cînd se ducea mama să mulgă vacile în obor, Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mînă Săreau, se gudurau pe lîngă ea. Ştiţi că şi anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă? Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine. Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi. Nici copii nu mai face ca lumea, Să-ţi umple casa, să te simţi om, Una-două îi leapădă, zice c-a rîvnit la varză acră şi n-a Găsit la repezeală şi i-a lepădat, Ori c-a rîvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stîrpit, Bazaconii - nu vor să dea-n greu, De-aia s-a-mpuţinat şi lumea. Înainte, cînd veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme? - cîte zece - doisprezece Săreau din cîte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul: "Daţi, mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă." Dar discută astea cu Măria Bălii - uite-o că vine - toată ziua prin odăi - să vezi ce zice, Că ea a stat toată viata cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tabla Înmulţirii n-o ştie. -Mărie, cît fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei? -Însoară-te, mă, Tîrziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii, Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii. -Păi, găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mîna la comandă, Că acum o iau. -În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece. Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani, Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau cîte-un cusur, Era poreclit Tîrziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă. Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi, Avea parcă un alt puls, dat cu o sută de ani în urmă, Lăcrima sec pentru stricarea rînduielilor şi după cum citise el în Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună. Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pămîntul. Casa lor bătrînă, de moşneni domoli şi asezaţi, Intra încet în pămînt.      (Din volumul La Lilieci, Marin Sorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973)