Albinele-n faguri adună
și-amestecă învierea
ceara și mierea.
Nehotărât între două hotare,
cu vine trimise subt șapte ogoare,
în văzduhuri zmeu,
doarme alesul, copacul meu.
Copacul meu.
Vântul îl scutură. Martie sună.
Câte puteri sunt, se leagă-mpreună,
din greul ființei să mi-l urnească,
din somn, din starea dumnezeiască.
Cine vântură de pe muncel
atâta lumină peste el?
Ca lacrimi – mugurii l-au podidit.
Soare, soare, de ce l-ai trezit? (Trezire de Lucian Blaga)
Poezia asta a dat multe bătăi de cap unora la simualare, anul trecut. Pe alții i-a revigorat sau chiar i-a trezit, le-a reinviat dragostea de poezie.
Zile cu muguri în suflet!
O reamintire plăcută. Nu de simulare 😃 n-am "prins" această "procedură". Reamintirea lui Blaga ca poet - atât de mult m-am "axat" pe eseuri, pe filosofia lui încât mai uit (un fel de a spune) că a fost și poet.
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru frumoasa urare! 🌹 La fel!
Te înțeleg. Uneori nu vedem pădurea din cauza copacilor sau, după caz, pozia din cauza conceptelor filosofice...Te îmbrățișez, Diana dragă!
Ștergere