Vă mai amintiți prima carte pe care ați citit-o?
Eu, să vă mărturisesc sincer, nu-mi amintesc. Poate doar pentru că a mea copilărie a avut loc pe vremea lui Matusalem, cine știe... Îmi amintesc foarte bine care a fost prima carte care mi-a plăcut foarte mult, dar nu aș putea băga mâna-n foc dacă aceea a fost prima carte citită sau nu. Oricum, știu sigur că în clasa a doua eram deja prietenă cu cărțile.
Dar nu despre aventurile mele în ale cititului voiam să vă povestesc astăzi, ci despre ale micii mele școlărițe. La grădiniță Paula nu a fost învățată să citească. Știu că se mai practică pe la alte grădinițe, dar nu a fost cazul la noi. Când a terminat grădinița, adică vara care a trecut, cunoștea toate literele, lega cuvintele simple și scurte, chiar si mai lungi, dar simple (gen: pepene, banana, pădure), adică silaba formată doar din consoană și vocală. Unde erau mai multe consoane, deja lega mai greu. Noi nu am insistat, am zis chiar că e foarte bine, doar de aia merge copilul la școală, ca să învețe carte. Nu trebuie să fie academician când pleacă în clasa I. Am lăsat copilul să se dezvolte în ritmul lui și nu l-am forțat cu nimic.
Undeva, pe parcursul vacanței de vară, ni s-a spulberat însă toată fericirea și încrederea noastră. Mai toată lumea care afla povestea noastră zicea că nu e de bine, că acum sunt alte vremuri, că argumentul că atât eu cât și tatăl ei nu știam să citim când am mers la școală și că asta nu ne-a împiedicat cu nimic în evoluția noastră, nu e chiar cel mai indicat de invocat. Acum neapărat copilul trebuie să știe să citească, că altfel va suferi și va rămâne tare mult în urmă, că vom avea foarte mult de muncit pentru a recupera, că tot noi vom fi ăia care vor trage ponoasele, că ne va părea rău. Când în spatele acestor păreri s-au aflat și învățători cu ani mulți de experiență, am zis: gata, e vremea să facem ceva.
Și am făcut. Ceva ce nu făcusem niciodată în 7 ani. Am ținut cont de părerea celorlalți mai mult decât de instinctul meu matern. Și nu doar atât, am lăsat alte persoane să o ”ajute”.
Numai că, ”ajutorul” (pe care recunosc că eu îl cerusem) a venit la pachet cu replici de genul: ”te vei face de rușine”, ”vei fi singura care nu va ști să citească”, ”toți ceilalți copii vor râde de tine”. Evident, nimeni nu dorea să sune așa rău, doar că până să pot eu protesta erau deja spuse, iar de corectat, lucrurile astea se corectează greu. Așa că s-a produs declicul...
Pur și simplu nu a mai vrut să citească. Instinctul meu de apărare a intrat din nou în funcțiune, dar deja viermele neîncrederii apucase să-și facă culcuș în micul ei suflețel.
Cam așa am început anul școlar. Știa, cunoștea, dar, vorba bancului, nu înțelegea de ce atâta grabă.... Din fericire pentru noi, nici unul din lucrurile prezise nu s-au adeverit. Pentru că, din experiența noastră dar și a altor copii pe care îi cunoaștem bine, am constatat că învățătoarele îi tratează pe copiii din clasa I ca pe niște copii din clasa I. Surprinzător, nu? Cine s-ar fi gândit?
Evident, sunt și copii care știau să citească bine când au început școala și alții care încă și acum silabisesc și nu se descurcă, dar doamna (domnișoara în cazul nostru) învățătoare nu a discriminat pe nimeni. Nu din aceste motive. Glumesc, desigur, chiar a fost foarte bine pentru noi, nu am nimic de obiectat în privința învățătoarei.
Acum citește toate literele și micile lecții de la ele cu ușurință, cu încredere, dar cam atât. Doar ce e obligatoriu și nimic în plus. Nu se avântă din proprie inițiativă mai departe. Ceva a rămas acolo... Decât să citească ceva suplimentar, mai bine preferă să primească o dictare (și scrie atât de frumos, pupe mama pe ea!).
Prin urmare, încă suntem la capitolul mici trucuri. Adică eu îi citesc poveștile seara și profit de pasiunea și chiar slăbiciunea ei pentru ele, așa că facem mici artificii. Ea citește titlul sau capitolul, iar eu citesc mai departe. Sau eu citesc și zic: au ajuns la..., a primit un..., prietenii se numeau..., iar ea descoperă toate astea prin citit.
Micile mele trucuri au dat roade. Acum citește prima ei carte:
Lili și planta pe care n-o iubea nimeni.Cartea i-a fost dăruită de Moș Nicolae, împreună cu o altă surată de-a ei pe care i-a citit-o mama, așa că abia așteaptă să vadă ce aventuri o așteaptă pe zâna din carte.
Viața e plină de întâmplări neobișnuite și provocatoare, atât pentru zânele celebre, cât, mai ales, pentru cele din clasa I.
