Bucatele de viata

Am primit de la Anda o leapsa, in care ar trebui sa imi pun in ordine cronologica viata. Viata mea pusa pe tapet, ma rog, pe laptop, dar tot mi se pare dificil. Nu ca as vrea sa las impresia ca am trait cine stie ce aventuri super interesante, ci tocmai pentru ca nu le-am trait, de asta e greu. Dar vorba multa...
Pana la 5 ani am multe amintiri frumoase, dar nu le pot fixa, lega de o anumita data. Imi amintesc clipe minunate petrecute alaturi de parinti, nasterea fratelui meu, cum l-am urmarit o data pe tata si apoi m-am pierdut de el, cum mi-am spart capul in noaptea de revelion (asta o pot fixa, aveam 4 ani si 4 luni), cum mergeam la camin in Iasi.
La 5 ani si doua saptamani mi-a murit mama, asta stiu dureros de precis, de parca m-ar fi insemnat cineva cu un fier inrosit in fiecare celula. Eu aveam 5, ea 25. Si de aici totul s-a rasturnat. Tata probabil nu a putut suporta durerea si a decis sa mearga mai departe. Fara noi. Desi de atunci nu a mai intervenit niicodata decisiv in vietile noastre, atunci a luat singura si cea mai proasta decizie, de a ne desparti. Partea buna e ca eu am fost dusa la tara, la bunicii din partea mamei.
la 6 ani am avut o alta tragedie personala care m-a marcat, invatand pe propria piele ca necazurile nu vin niciodata singure. Tot atunci, fara nici o legatura una cu alta, l-am vazut pentru prima data pe Mos Craciun. Avea o suba intoarsa pe dos, la fel ca si pantalonii, si am reusit cu brio sa-mi inving emotiile in fata lui, spre deosebire de verisorul meu care s-a ascuns dupa pernele bunicii.
La 7 ani si 2 saptamani am mers la scoala.
Pe la 8 ani, in vreme de iarna ma ocupam cu desconspirarea lui mos Craciun, lucru pe care azi il regret, pentru ca intre timp am invatat sa cred cu adevarat in el si il rog calduros sa ma ierte. Si tot pe atunci, pe o vreme geroasa, mi-am lipit limba de poarta, la indemnurile sus-mentionatului verisor, de nu am putut vorbi o saptamana.
La 11 ani am vazut prima data marea, mi-a murit bunicul din partea tatalui si a venit si revolutia peste noi, tocmai cand fusesem numita sefa de detasament, of, cata nedreptate pe lumea asta.
La 14 ani mi-am facut buletinul, ca toata lumea de altfel, si am aflat cu stupoare ca ziua mea nu era cand stiam eu ca e , ci cu o zi mai tarziu. Mare jale... in primul rand pentru ca mi-a rasturant in capul si in sufletul meu orice urma de stabilitate, pana si lucrurile simple pe care le stiam despre mine, ca data nasterii, se dovedeau a nu fi ce stiam eu ca sunt; si in al doilea rand, sarbatorindu-ma de atunci in doua zile, tota lumea se fofileaza, ba ca era ieri, ba ca e maine, si raman fara cadouri...
La 15 ani am reusit la liceu si mi-a murit bunicul din partea mamei, cel care pentru mine mi-a fost mai mult decat un tata.
La 18 ani nu mi-a spus nimeni la multi ani, in nici una din zile, am fost suparata si am plans. Mult.
La 19 ani am terminat liceul.
la 21 de ani am ajuns studenta la Cluj. Tot atunci mi-a murit bunica, de mi se oprea inima pe strada de durere, infingandu-mi-se in cap o alta idee de care insa nu am reusit sa scap, cum ca nici o reusita nu imi vine fara sa aduca cu ea o pierdere uriasa.
La 24 de ani si doua luni am pasit in fata altarului, brat la brat cu prima iubire. Macar aici am avut si eu noroc cu carul.
La 25 de ani am terminat facultatea, m-am angajat la prima slujba pentru care ma scolisesm special, pentru ca pana atunci mai cochetasem si cu alte slujbe, am reusit la master, mi-am pierdut tata si bunica dinspre tata, mi-am publicat primul volum colectiv de poezii. Si mi-am invins o mare frica care ma bantuia din copilarie, aceea ca nu voi apuca sa depasesc aceasta varsta.
La 26 de ani terminasem masterul, am primit premiul uniunii scriitorilor pentru debut si am aflat ca sunt insarcinata si am nascut o mandrete de fetita, cu putin inainte de a implini 27 de ani.
la 29 de ani am pierdut o sarcina, s-a oprit, pur si simplu, din evolutie.
Iar inainte de a implini 32 am mai nascut o frumusete de fetita si am mai publicat o carte. Intre timp am implinit 32...
Peste alti 32 voi mai scrie sa va pun la curent.
Pana atunci predau leapsa Anei, Oanei, pentru Beatrice si pentru toti doritorii care au rabdarea de a povesti franturi din povestile lor de viata.