O zi de vineri

          Ieri  am ieşit la o plimbare prin oraş. Surioara mai mare se plângea că o doare capul, aşa că am schimbat un pic decorul, cu gând că îi va fi mai bine dacă mergem să ne relaxăm străbătând străzile la pas şi distrându-ne din te miri ce.
          În centru este festivalul îngheţatei. Nu ştiu precis dacă asta e denumirea oficială, dar sunt multe firme prezente, multă îngheţată şi mulţi copii. Cum am ajuns au venit nişte tineri tare drăguţi, costumaţi, care ne-au întrebat dacă nu dorim să participăm la un concurs de aruncat cercuri pe răţuşte. N-a dorit. Însă a fost entuziasmată când a auzit de un  concurs de desene.
          Eu, ca mama, întreb: Te-ai hotărât ce desenezi pentru concurs?
          Ea: Nu desenez pentru concurs. Eu desenez că îmi place să desenez.
         Touche! Întotdeauna ştie ce să spună, copilul mamei înţelept. Am lăsat-o în pace, să deseneze ce vrea ea.
          Din nefericire, se tot rupeau vârfurile creioanelor. Aveau acolo nişte culori de toată minunea, cum dădeai de două ori cu ele, cum se rupeau, iar la ascuţit la fel, se rupeau într-una. Nici ascuţitoarea nu era mai de Doamne ajută, am venit acasă cu o bătătură pe deget de la ea. Câţiva copii se plângeau că se tot rup culorile. A mea: Poate că aşa trebuie să fie. Culorile astea sunt o provocare pentru noi. Cum să nu pupe mama pe ea de fetiţă optimistă care vede mereu partea plină a paharului? A şi făcut faţă cu brio provocării. A luat premiul I şi a câştigat un superb set de bricolaj de la D-Toys. Nu aveau cei de acolo culori bune, dar aveau premii frumoase.
          Am mai stat un pic pe acolo, am mai făcut câteva desene, am primit îngheţată pentru ele şi am venit acasă. Când am ajuns, cea mare din nou a început că a doare capul, deşi între timp îi dădusem ceva pentru durere. Când a plusat cu o durere de ureche, am luat copilul serios la purecat. Staţi liniştiţi, e doar un fel de a spune. Nu, nu am găsit pureci :))), ci doar o amigdală cu puroi pe ea, umflată şi lipită de omuleţ. Prea târziu să ne mai pară rău pentru îngheţată.
          După ce am dat-o un pic cu albastru de metil în gât, am purces spre un centru de permanenţă, la recomandarea medicului de familie, care a zis că e musai să o vadă un medic. Tot drumul cea mică a cântat adresa. Când am ajuns acolo, ea încă mai cânta, fapt ce l-a cucerit pe  tipul tânăr care a întâmpinat-o călduros.
          Este bolnăvioră fetiţa mică? o întreabă el. Nu fetiţă mică, zice ea. Georgia. Şi apoi continuă foarte serioasă: Sunt bolnavă, zice apăsat cu o voce gravă. Tipul foarte serios şi el, vădit mişcat de gravitatea bolii, se lasă în genunchi să fie la acelaşi nivel cu codiţata grav lovită de o maladie necunoscută. Şi ce te doare? Mâna, spune ea foarte convinsă. Apoi începe să-şi răsuflece mâneca peste cot să-i arate sursa durerii, cele două aluniţe ale sale, pe care le artă la toată lumea, ori de câte ori vine vorba de durere sau suferinţă. Mă rog, nu-i ia mult timp tipului să se dumirească că nu puştoaica cu codiţele în vânt e pacienta, deşi nici ea nu a scăpat fără un control amănunţit, şi să consulte surioara cea mare, care între timp zâmbea pe sub mustăţi văzând isprăvile surioarei mai mici. Până la urmă,  adevărata suferindă s-a ales cu un diagnostic: amigdalită pultacee, şi cu un verdict: fără îngheţată, doar antibiotic. 
         O sâmbătă frumoasă să aveţi!