Asa crestem noi, cei mici...

             Mezina.
            Are numai 5 ani şi-un pic. E compusă numai din zâmbet şi energie. Un mic boţ în mişcare.
            Marea ei realizare de vara asta e că-l spune pe r. L-a spus mai greu, mai târziu.
            E povestitoare mare. Toată ziua are câte ceva de povestit. E toată numai cuvinte.
            Acum mi se confesează. E supărată pe fetele mai mari, pe sora ei şi pe alte două fetiţe, o vecinuţă care se joacă mereu cu ea şi îi este parteneră de năzdrăvănii, o puştoaică mai mică decât ea şi o fetiţă venită în vizită din Italia. Au supărat-o şi a venit să-mi spună oful.
            Vorbeşte şi gesticulează şi se uită în ochii mei.
            Am vrut să le spun ceva, dar nu le-am mai spus. M-am gândit că nu o să le placă dacă le spun. Dacă nu le place şi se întristează?  Nu am vrut să fie triste şi de aceea nu am mai vorbit. Doar m-am gândit. Nu le-am mai spus. Să nu se supere!
           Creşte puiul mamei! Ştie deja că poţi răni  pe cineva cu un cuvânt. Ştie şi, cel mai important, e că poate alege să nu o facă.
           Se maturizează!