marți, 28 septembrie 2010

luni, 27 septembrie 2010

Clujul nostru cel de toate zilele

Eu nu sunt clujeanca. M-am nascut intr-un alt oras frumos al patriei noastre, la Iasi, dar viata m-a purtat in locuri necunoscute, dupa moartea mamei. Nu mi-am dorit niciodata sa vin la Cluj, nu l-am vazut ca pe un centru universitar pe care sa mi-l doresc, intotdeauna mi-am dorit Sibiul sau Bucurestiul. Astea mi se parea orase in care merita sa inveti. Si Iasul, bineinteles, dar in Iasi aveam prea multe amintiri dureroase, asa ca am renuntat la el. Nu de tot, inca imi place la nebunie sa il vizitez, mi se pare nespus de frumos, dar nu sa traiesc acolo.
In Cluj am ajuns intr-o toamna frumoasa, acum 11 ani, printr-o intamplare mult prea complicata pentru a fi povestita pe net, dar in care am simtit pur si simplu cum Dumnezeu imi intoarce drumul si il pune pe un alt fagas. Unul la care nici nu visasem. Si asa am ajuns in Cluj. Intai ca studenta, apoi am ramas sa traiaesc aici.
Si Clujul a ramas orasul meu de suflet, orasul in care am facut atatea nebunii frumoase, unele dintre ele pentru prima data in viata. Aici m-am indragostit prima data, aici mi-am gasit sufletul pereche, mi-am facut prieteni absolut minunati, aici ne-am stabilit si ne-am facut cuibusorul, aici mi-am nascut si imi cresc fetele.
Eu spun mereu ca frumusetea si farmecul unui oras nu e dat de cladiri, ci de oameni. Cladiri frumoase, fascinante, acaparatoare, ziduri reci de caramida poti gasi peste tot, dar oamenii sunt cei care asigura cu adevarat vraja unui loc. Iar Clujul are oameni buni. Si are si locuri frumoase, de poveste, in care nu te saturi sa te plimbi si ai tot vrea sa ramai.
Imi plac catedralele Clujului, absolut toate, de la toate confesiunile. Imi plac statuile sale, unele situate in locuri impozante, altele pe stradute retrase si intime, cum e in special cea cu Sfantul Gheorghe ucigand balautul. Imi place cum se vede Clujul de pe Cetatuie, dar si de pe Feleac, in special noaptea, imi place farmecul lui de burg german, dar si de oras cosmopolit.
Si imi face placere sa il prezint prietenilor veniti de departe, imi place sa il arat asa cum este. As vrea ca toata lumea sa il cunoasca asa cum e el, batranul nostru oras, dar se pare ca nu se poate intotdeauna asa... Desi traim intr-o lume in care nimic nu ar trebui sa ne mai mire, nu pot totusi sa ma intrig cand cineva vine sa vada orasul si duce mai departe o imagine care nu este al lui. La meciul pe care CFR-ul la avut cu F.C. Basel, un jurnalist a publicat un material de toata rusinea in care orasul era aparea ca un loc in care "apa si energia electrica sunt un lux" si in care "copiii se joaca printre masini ruginite si abandonate. Doua fetite curata cu carg un covor, ca sa-l pota vinede. Orasul ar trebui sa se numeasca Mexico City, deoarece cu greu iti poti gasi aici de lucru". Si nu are rost sa mai insist, ca banuiesc ca ati prins ideea.
Evident, ca pentru a-si face mai interesant materialul, s-a dus si a facut poze doveditoare, in groapa de gunoi a orasului. Atat a stiut el, atat l-a dus pe el capul. Nu a nimerit nici in parcul central, nici in gradina botanica, nici in muzeul satului, ci in groapa de gunoi. Se zice ca frumusetea e in ochii privitorului, iar el a privit intr-acolo. Numai ca nu a privit singur, aici e problema, ci si multi alti europeni, care neavand vreodata ocazia sa vina la Cluj, vor ramane cu parerea asta despre noi, ca suntem mai rau decat o suburbie africana.
Acum asta e, printre pacatele de a fi roman, se numara si acesta de a avea groapa de gunoi, in care traiesc unii etnici de-ai nostri mult mediatizati. Mai toate orasele tarii au groapa lor, unele dintre ele mai si ard, ce putem face. Si am convingerea mea ca nu suntem unici pe planeta care avem gropi de gunoi, numai ca atunci cand mergem la Paris sau aiurea prin lume, noi nu ne ducem sa cautam gunoaiele lor, nu scotocim in cartierele sarace dupa poze. Noi cautam frumosul, specataculosul, sau cel putin, asta e parerea mea.
Eu stiu ca adevaratul Cluj nu este cel care se gaseste in Pata Rat, cum nu e nici cel din Andrei Muresanu (cartier alintat micul Beverly Hills). El are ceva din mandria Manasturului, din tineterea Hasdeului, din luxul zonelor rezidentiale si saracia Pata Rat-ului, din snobismul zonelor centrale, din linistea din Grigorescu, din vuietul din Gruia (ca doar avem stadion superb, la standarde europene, sa moara de ciuda invidosii, si de pe care elvetienii au plecat infranti. Macar atata consolare sa avem si noi!).
Asa vad eu Clujul. Asta e Clujul meu. Daca nu ma credeti, veniti sa il vedeti si voi.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

spiridusul buclucas

Va mai amintiti spiridul nazdravan care fura sosetelele Georgiei? Ei bine, acum a revenit, dar in alta forma si in alta poveste.
Astazi, did-de-dimineata, cand am dat perdelele la o parte, sa intre domnul soare in casa, am observat ca o perdea se desprinsese cu tot cu draperie din tocul ferestrei.
Bineinteles ca sotul harnic a pus-o imediat la loc, dar intre timp sora mai mare, cum ii place sa isi spuna, cauta deja o explicatie pentru intamplare. Si a gasit-o: "Poate ca spiridul lui Mos Craciun s-a ascuns dupa perdea sa nu-l vedem noi si a alunecat de acolo, facand un mic accident!"
Trebuie sa recunosc ca imi place explicatia ei originala.
Problema e cum ii trimitem noi lui Mos Craciun factura pentru reparatii...
Poate se va revansa el cu un cadou generos, cine stie...

joi, 23 septembrie 2010

mica operatie

Astazi am fost la spital pentru o mica interventie chirurgicala. Mititica noastra bebelusa a avut fren lingual scurt, asa ca s-a impus o taiere a lui. A fost foarte curajoasa, nu a plans si totul a decurs foarte bine, chiar mai bine decat preconizasem. Am trecut repede peste firestile emotii si am externat-o la 10 minute dupa ce a iesit din sala de operatii. Acum am adus-o acasa, s-a ospatat cu pofta din sanulet si gangureste frumos in limba belesuseasca. Cam atat despre scurta noastra vizita la spital, speram sa nu il mai vedem curand, decat din exterior.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

poate e doar o replica sau poate nu

Fetita mea cea mare mi-a spus (si) ieri: "Esti cea mai buna mama din lume. Esti cea mai buna mama pe care si-o poate dori un copil..."
Mi-a mai spus asta si imi place mult sa o aud, recunosc. De fiecare data ii raspund ca si ea e o fetita buna, minunata, frumoasa, destepta, cuminte, toate calificativele care imi vin in minte si pe care ea le merita atunci, uneori din plin.
De cate ori o aud spunandu-mi ca sunt cea mai buna mama, ma gandesc uneori ca suna ca un cliseu. Poate si asta este, un cliseu, un raspuns bun intiparit in mintea ei, o replica auzita undeva, o asociere de cuvinte, o fraza de la desene. Sau poate nu. Poate doar asa simte si asa spune.
Oricum ar fi eu sunt fericita. Din cate replici urate sau chiar monstruoase aude si de care nu o pot feri tot timpul (desi ma straduiesc), ba la desene (mai nou a venit si a spus ca si la gradi s-au uitat la desene), ba la alti copii sau pe strada, ea totusi prefera sa vorbeasca frumos si ingrijit.
Iar eu, o femeie visatoare, romantica, usor naiva si vesnic increzatoare in oameni, sunt multumita si increzatoare ca voi putea sa imi cresc totusi sanatos si frumos copiii intr-o lume care se rastoarna sub ochii nostri cu susul in jos.

vineri, 3 septembrie 2010

multumire de efefant

Ati auzit de expresia memorie de elefant? Sunt convinsa. Dar de multumire de elefant? Ei bine, noi am avut o experienta care ne-a arata ca elefantii isi pot arata recunostinta multumind.
Saptamana trecuta a venit in oras circul. Nu am fost la spectacole (din cauza de bebelus), dar am vazut ca au animale frumoase si sanatoase.
Atractia tuturor copiilor au fost doi elefanti, Rani si Mandra.




Dar nici camilele nu s-au lasat mai prejos.


Pentru ca nu am putut merge la spectacol, am dus-o totusi pe micuta noastra in trei seri sa vada elefantii. In doua dintre ele le-am dus in dar mere.
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost ca, dupa ce au luat merele, de cele mai multe ori direct din mana noastra, elefantii au inceput sa danseze pentru noi. A fost asa de dragut sa vedem ditamai animalele dansand, leganadu-se de pe un picior pe celalalt intr-un ritm stiut de ele.
M-a impresionat pentru ca la circ animalele danseaza ca sunt nevoite, pentru ca le-o cere dresorul sau pentru diverse recompense. Acum nu au mai dansat pentru ca li s-a cerut ci pentru ca au vrut ei, pentru ca au simtit nevoia de a multumi intr-un fel. Sa mai zica cineva ca animalele nu stiu instinctual ce e aia recunostinta. Macar de-ar fi toti oamenii asa de simtiti ca elefantii acestia.
Pentru noi a fost o experienta placuta, reconfortanta, din care cred ca fetita a avut mai multe de invatat decat dintr-un spectacol de circ.

O discuţie despre copii

Am avut cu Paula o discuţie între fete,aşa ca mai toate discuţiile noastre serioase.
Nu-i aşa că nu există familie fără copii?
Ba există.
Ba nu. Fiecare familie are unu, doi, trei
(şi a început să numere până la paisprezece) copii.
Există şi familii fără copii, chiar dacă tu nu le cunoşti. Şi noi, înainte să te avem pe tine, am fost o familie fără copii.
Dar acum mă aveţi pe mine şi pe Georgia.
Aşa este.
Acum nu mai sunteţi fără copii. Acum suntem o familie fericită.
Da, iubita mea, aşa e.
Mami, eu cred că familiile fără copii sunt foarte triste.

Eu nu cred la fel ca ea. Eu ştiu că familiile fără copii nu sunt triste, dar mai ştiu şi că, încă, nu au descoperit adevărata bucurie. Nu-i aşa?
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.