duminică, 25 ianuarie 2009

Îngerul din fiecare


Duminica acesta a fost a lui Zaheu vameşul. Cred că toată lumea cunoşte pericopa evanghelică , care se desfăşoară în 7 etape, în 7 trepte ale dobândirii desăvârşirii:
1. Zaheu doreşte să-L vadă pe Iisus şi urcă în sicomor.
2. Iisua îl vede, îi apreciază interesul, îl stigă pe nume şi-l îmdeamnă să coboare ca să intre în casa sa.
3. Zaheu răspunde bucuros şi îi face invitaţia.
4. Iisus o acceptă şi intră în casa lui deşi ştia cât este acesta de păcătos.
5. Impresionat, Zaheu se converteşte şi face declaraţia de pocăinţă şi de reparare a greşelilor pe care le făcuse.
6. Iisus declară mântuită toată casa acestuia.
7. Iisus trage concluzia şi învăţătura întregii întâmplări, arătându-i şi scopul, descoperindu-şi misiunea Sa: „Căci Fiul omului a venit să caute şi să Mântuiască pe cel Pierdut.”
Convertirea lui Zaheu, a unui om cu adevărat păcătos, poate fi modelul propriei noastre convertiri spre o noua viaţă, spre drumul cel bun care duce la Dumnezeu. Fiecare dintre noi este într-o mică sau mai mare măsură un Zaheu. Poate nu cu aceleaşi păcate, nu cu la fel de grave greşeli, , dar fiecare are câte ceva de îndreptat, are pe cineva pe care l-a neîndreptăţit într-un moment al existenţei lui. În fiecare din noi există un Zaheu care aşteaptă să fie mântuit, există un înger care aşteptă să fie eliberat.
Există o poveste care zice că Michelangelo, vestitul sculptor şi pictor al Capelei Sixtine, trecea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui cetăţean un bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe propietardacă nu vrea să i-o dea lui. Acesta l-ar fi întrebat la rândul său: „De ce să ţi-o dau?” „Fiindcă există într-însa un înger încătuşat şi vreau sa-l eliberez!” a răspuns Michelangelo.
Nu se ştie cât a priceput din răspuns omul, dar i-a dat pietroiul, să scape de el. Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta sa tot ce era încărcătură inutilă, până când într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.
În acea zi Iisus a văzut în Zaheu vameşul un înger pe care l-a eliberat . L-a fel vede în fiecare din noi un înger pe care să-l elibereze. Aşteaptă numai invitaţia noastră, să intre în casa sufletelor noastre şi să spună: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.”

vineri, 23 ianuarie 2009

Dumnezeu şi logica credinţei.

Sâmbăta trecută am participat la un botez. O tânără de 20 de ani a ales să fie botezată în religia ortodoxă. Se născuse într-o familie de protestanţi, nu fusese niciodată botezată, aşa că atunci când a venit vremea pentru aceasta ea a ales ortodoxia. A ales credinţa cea dreaptă. Şi mi-a plăcut în mod deosebit, la acest botez, că preotul îi explica încet, cu răbdare, pe înţelesul ei şi al tuturor celor care asistau, folosind numeroase exemple, rolul şi sensul fiecărei materii folosite la botez. Mi-a plăcut că botezul a fost o adevărată iniţiere în învăţătura noastră ortodoxă.
Învăţătura noastră, pe lângă faptul că ne-a fost descoperită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, corespunde şi exigenţelor gândirii logice, cum spunea, Dumnezeu să-l odihnească, Î.P.S. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului. Propovăduim o credinţă lunminată, cu temeiuri puternice şi sigure în descoperirea dumnezeiască, aşa cum ne-a predat-o Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie prin Biserică.
Un învăţat francez, Blaise Pascal, spunea odinioară că logica cea mai simplă ne îndrumează spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal propunea un fel de pariu, spunând: "eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui, şi iată de ce:
Întâi: dacă nu există Dumnezeu şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, odată cu moartea, s-a sfârşit totul.
Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, nu mi se va întâmpla nimic. Odată cu moartea, s-a sfârşit totul.
Trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul.
Patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul.
Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui?".
Din punct de vedere logic Pascal avea dreptate. Pentru necredincioşi însă, nici un argument, de orice fel de natură ar fi, nu e suficient de puternic.
Evident, nu datorită argumentului pascalian credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am făcut creştini. Dar , indubitabil, şi un astfel de pariu îşi are forţa lui.
Dumnezeu a sădit în inimile noastre credinţa. Credinţa noastră vine de la Dumnezeu.
La mulţi ani întru credinţă, Roxana!

vineri, 16 ianuarie 2009

pentru mămici de copii mici

Reciteam zilele trecute o poezie şi mi-am amintit de vremurile în care nici nu respiram când îmi dormea micuţa; iar în casă, inutil să mai spun, era o linişte deplină. Îmi amintesc că atunci când era mică - mică şi dormea stăteam cu urechea lipită, la propriu şi la figurat, de pătuţul ei. tresăream la fiecare zgomot sau respiraţie mai sacadată. Ştiu că soţul mă întreba "ai şi tu o ureche lungă lipită de pătuţ?". Da. Aveam. Şi chiar dacă au trecut anii, urechea s-a mai dezlipit de pătuţ, fără însă să se depărteze de tot, dar gura tot închisă a rămas. Aşa că ştiu şi înţeleg toate mamele care spun alături de Nichita:

Taci,
mergi pe vârfuri
de la degetele cele mici de la picioare.

Taci,
copilul doarme,
însuşi vântul nu mai suflă
însăşi pasărea nu se mai zboară.

Taci,
copilul doarme
Taci, copilul doarme
chiar şi eu
îmi ţin cuvântul
negândit în gând
să nu cumva ca din greşeală
să fac vreun zgomot din înţelesuri.
Taci, copilul doarme
Taci, copilul doarme
Taci şi tu, cântecule, taci, taci. (Nichita Stănescu).

marți, 6 ianuarie 2009

O lecţie de gramatică ce ar trebui învăţată corect: gradul comparativ.

Militez pentru folosirea corectă a gradului comparativ. Şi nu numai în calitate de profesoară. Nu! Ci pur şi simplu în calitate de om. Cred că nici un elev nu ar trebui să lipsească de la şcoală (inclusiv de la şcoala vieţii) de la acestă lecţie de gramatică.
Nu ştiu alţii cum sunt , dar eu nu mă pot lasă de foarte prostul obicei de a analiza ( ca să nu spun judeca) ce se întâmplă în propria familie în funcţie de ce văd în “curtea vecinului”. Deşi uneori încerc, dar nu totdeauna reuşesc. Ştiu că e un obicei păgubos, distructiv. dătător de dependenţă. Şi totuşi…există iubire, vorba poetului şi există şi ceilalţi. Rude, prieteni, amici, colegi de muncă, cunoscuţi şi necunoscuţi la care totul parcă e mai frumos, mai bine, mai plăcut. La ei casa e mai mare, mai spaţioasă, ratele mai mici sau inexistente, darurile mai extravagante, vacanţele mai numeroase şi numai în tări exotice, glumele mai picante, bucatele mai gustoase, până şi părul lor arată totdeauna impecabil, iar copii cresc într-un an cât alţii ( a se citi al meu) în trei.
Adevărul este că, deşi îmi place să recunosc sau nu, îmi folosesc pritenii, ca mai toată lumea de altfel, ca etalon în viaţă. Iar asta nu este un lucru rău. E bun şi util şi ne ajută să evoluăm. Doar că uneori mai scapă de sub control. Şi asta pentru că eu compar mereu ce merge strună în viaţa altora cu ceea ce scârţâie în viaţa mea. Recunosc, am acest talent de a descoperi şi inevitabil de a compara numai lucrurile bune din viata celorlalţi cu numai multiplele rele din viaţa mea.
Am aflat (experimentat, probat pe propria piele) de ceva vreme, că nu doar adjectivele şi adeverbele primesc grade de comparaţie. Întreaga noastră viaţa stă sub semnul gradelor de comparaţie. Tot ce ni se întâmplă trece gradat de la pozitiv la superlativ absolut şi invers. Iar în viaţă, ca şi în gramatică , este esenţial să folosim corect gradele de comparaţie.
Când e vorba de ceilalţi nu ştiu cum fac dar reuşesc până la urmă să folosesc numai comparativul de superioritate “mai bun”, “mai frumos”, “mai bogat”, “mai deştept”, iar pentru varietate utilizez şi superlativul relativ de superioritate “cel mai bun” şi chiar superlativul absolut “foarte bun”, “nemaipomenit de frumos”. Când e vorba de mine îmi amintesc doar comparativul de inferioritate “mai puţin bun”, “mai puţin înţelept”.
Am citit mai demult într-o carte a lui Jacques Salome despre secretul relaţiilor fericite un citat care mi-a plăcut mult. “Iarba este întotdeauna mai verde la ceilalţi până îţi dai seama că e gazon artificial.” Mi-a plăcut, dar nu am învăţat nimic din el. Pentru că eu, cu firea mea păcătoasă, văd mereu naturalul şi nu artificialul.
Aşa că nu am să neg că există în jurul meu oameni, pe care îi ador de altfel, cu vieţi perfecte, extraordinare, fără cusur, bune de pus pe coperţile revistelor.
Mă încearcă doar un regret că în faţa vieţii, a iubirii, a răului, a urii, a morţii (nu că ar exista vreun semn de egalitate între aceste noţiuni, sau ar fi pe acelaşi palier, dar ele reuşesc totdeauna să ne surprindă şi să ne tulbure) suntem “la fel de expuşi”, “la fel de vulnerabili”, “la fel de speriaţi”, “la fel de neputincioşi”, “la fel de nesiguri”.

duminică, 4 ianuarie 2009

poezii pentru pitici

Ultima poezie care i-a plăcut Paulei aparţine lui D. Botez şi se numeşte Miaunică.
Miaunică e-o pisică
Mică, mică mititică.
Cu mustăţile de nea
Si cu bot de catifea.
Păru-i negru mătăsos,
Subţirel şi e lucios.
Şi-n picioare e-ncălţată
Cu gheruţe moi de vată…
Astea-s ghete sau pernuţe?
Stă cu cele cinci gheruţe,
Si cind vede-un şoricel
Ţipă, ţipă dupa el.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

un dar special

ANIVERSARE

Borges spunea în una din scrierile sale că „e greu să-i dăruieşti ceva unui bărbat căruia ai vrea să-i dai Universul.” Am simţit şi eu acest sentiment al neputinţei de a-i oferi ceva pe măsura bunătăţii lui... în mod constant în fiecare zi a vieţii noastre, dar acut de ziua lui sau de sărbători. Mi-a plăcut citatul acesta în special că nu îl arată pe bărbat pretenţios, ci pe femeie. Ea este cea care doreşte să acorde bărbatului o atenţie deosebită, care ridică ştacheta tot mai sus. Atît de sus încât îi este tot mai greu să ajungă. Financiar şi mai ales afectiv. Numai că de la un timp am înţeles că nu trebuie să caut în exterior ceva. Acolo nu voi găsi nimic pe măsura aşteptărilor mele. Ce vreau eu să dăruiesc iubitului meu nu este nimic din ce se poate cumpăra cu bani. În interior, în adâncul intimităţii stă darul cel mai de preţ. Atât de preţios şi totuşi atât de ascuns ca o perlă în scoică. Cred că un bărbat primeşte „universul” în dar în clipa în care îşi întemeiază propria familie, în toate momentele în care se uită în ochii soţiei şi ai copilului lui, în tot timpul în care râde cu ei. Şi el ştie lucrul acesta (sau cel puţin aşa îmi place mie să cred). Numai femeia încă mai caută darul de preţ... dar eu am încetat de ceva timp să caut. Sunt o norocoasă care a găsit darul căutat. Nu mai rătăcesc bezmetică printre rafturi, nu mă calc pe picioare cu alte surate la reduceri, nu apelez la trucuri pentru a afla indicii sau certitudini despre ce îşi doreşte. De trei ani împachetez la fiecare aniverasare cu grijă, cu dragoste şi cu fundiţă roşie un cămin primitor şi o puştoaică cu ochi albaştri. La multi ani, soţul meu!
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.