O lecţie de gramatică ce ar trebui învăţată corect: gradul comparativ.

Militez pentru folosirea corectă a gradului comparativ. Şi nu numai în calitate de profesoară. Nu! Ci pur şi simplu în calitate de om. Cred că nici un elev nu ar trebui să lipsească de la şcoală (inclusiv de la şcoala vieţii) de la acestă lecţie de gramatică.
Nu ştiu alţii cum sunt , dar eu nu mă pot lasă de foarte prostul obicei de a analiza ( ca să nu spun judeca) ce se întâmplă în propria familie în funcţie de ce văd în “curtea vecinului”. Deşi uneori încerc, dar nu totdeauna reuşesc. Ştiu că e un obicei păgubos, distructiv. dătător de dependenţă. Şi totuşi…există iubire, vorba poetului şi există şi ceilalţi. Rude, prieteni, amici, colegi de muncă, cunoscuţi şi necunoscuţi la care totul parcă e mai frumos, mai bine, mai plăcut. La ei casa e mai mare, mai spaţioasă, ratele mai mici sau inexistente, darurile mai extravagante, vacanţele mai numeroase şi numai în tări exotice, glumele mai picante, bucatele mai gustoase, până şi părul lor arată totdeauna impecabil, iar copii cresc într-un an cât alţii ( a se citi al meu) în trei.
Adevărul este că, deşi îmi place să recunosc sau nu, îmi folosesc pritenii, ca mai toată lumea de altfel, ca etalon în viaţă. Iar asta nu este un lucru rău. E bun şi util şi ne ajută să evoluăm. Doar că uneori mai scapă de sub control. Şi asta pentru că eu compar mereu ce merge strună în viaţa altora cu ceea ce scârţâie în viaţa mea. Recunosc, am acest talent de a descoperi şi inevitabil de a compara numai lucrurile bune din viata celorlalţi cu numai multiplele rele din viaţa mea.
Am aflat (experimentat, probat pe propria piele) de ceva vreme, că nu doar adjectivele şi adeverbele primesc grade de comparaţie. Întreaga noastră viaţa stă sub semnul gradelor de comparaţie. Tot ce ni se întâmplă trece gradat de la pozitiv la superlativ absolut şi invers. Iar în viaţă, ca şi în gramatică , este esenţial să folosim corect gradele de comparaţie.
Când e vorba de ceilalţi nu ştiu cum fac dar reuşesc până la urmă să folosesc numai comparativul de superioritate “mai bun”, “mai frumos”, “mai bogat”, “mai deştept”, iar pentru varietate utilizez şi superlativul relativ de superioritate “cel mai bun” şi chiar superlativul absolut “foarte bun”, “nemaipomenit de frumos”. Când e vorba de mine îmi amintesc doar comparativul de inferioritate “mai puţin bun”, “mai puţin înţelept”.
Am citit mai demult într-o carte a lui Jacques Salome despre secretul relaţiilor fericite un citat care mi-a plăcut mult. “Iarba este întotdeauna mai verde la ceilalţi până îţi dai seama că e gazon artificial.” Mi-a plăcut, dar nu am învăţat nimic din el. Pentru că eu, cu firea mea păcătoasă, văd mereu naturalul şi nu artificialul.
Aşa că nu am să neg că există în jurul meu oameni, pe care îi ador de altfel, cu vieţi perfecte, extraordinare, fără cusur, bune de pus pe coperţile revistelor.
Mă încearcă doar un regret că în faţa vieţii, a iubirii, a răului, a urii, a morţii (nu că ar exista vreun semn de egalitate între aceste noţiuni, sau ar fi pe acelaşi palier, dar ele reuşesc totdeauna să ne surprindă şi să ne tulbure) suntem “la fel de expuşi”, “la fel de vulnerabili”, “la fel de speriaţi”, “la fel de neputincioşi”, “la fel de nesiguri”.