duminică, 30 septembrie 2012

Mere glazurate

De câte ori mergem prin parcul mare și ne apropiem de locul unde se vinde vată de zahăr, fetița mea cea mare își amintește automat că ea vrea mere glazurate, fie că le vede acolo, fie că nu. De cumpărat nu am cumpărat niciodată din parc, din motive lesne de înțeles, dar pentru ea a devenit aproape un gest reflex să spună cât de mult își dorește să facem mere glazurate.
De obicei facem o rețetă a noastră de mere la cuptor: merele spălate se taie în două, se curăță căsuța cu sâmburi și în locul ei adaug un pic de zahăr. Se lasă la cuptor până se rumenesc un pic și se caramelizează zahărul. Se pot servi ca atare sau, dacă stați bine cu glicemia și nici nu numărați fiecare calorie, puteți să adăugați peste ele, când se răcesc, o cupă de înghețată. Sunt un deliciu.  Sunt un răsfăț acum toamna și nu numai.
Dar pentru că acum am avut mere ceva mai tari, a venit în sfârșit și momentul să facem mere glazurate.
Nu am pornit de la ideea că trebuie să fac 4 mere, 6 mere, 10 mere, cum am văzut în unele rețete, eu am făcut întâi siropul și câte mere au ieșit atâtea au fost. Am făcut chiar și o nectarină glazurată, așa de dragul distracției.
Vă trebuie: zahăr, mere, apă și bețe.
Se face dintr-un pahar de apă și zahăr un sirop care se fierbe până se leagă foarte bine. Eu nu am măsurat zahărul, dar am folosit cu aproximație o lingură plină pentru fiecare măr. În toate rețetele folosite am văzut că se adugă în compoziție și colorant roșu. Eu aveam merele roșii și m-am gândit inițial că nu e nevoie, apoi pentru că am văzut în ceva rețetă americană că mai adăugase pe lângă apă și un sirop incolor despre care nu m-am elucidat exact ce conținea, am adăugat pe lângă apă o jumătate de pahar de sirop concentrat de zmeură.
Când caramelul a fost gata, le-am trecut rapid prin glazură și le-am pus pe o tavă tapetată cu hârtie de copt.

De pe hârtie se dezlipesc foarte ușor când se răcesc, spre deosebire de farfuria pe care le-am pus neinspirat, pentru impresia artistică.
Sunt un dulce parțial sănătos, foarte potrivite pentru sărbătorile toamnei și ale iernii, dar nu este recomandabil să abuzați de ele, dacă nu vreți să vă încărcați factura de la medicul stomatolog.
Vă servesc cu mare drag și pe voi!

Cadoul pufos

Cadoul nostru pufos l-am primit de la Luminița, o prietenă dragă, să ne țină de călduț în toate zilele răcorose ce vor urma.
Dintre toți papuceii, cei mai purtați, pe care cu greu îi lăsăm acasă când mergem în oraș, sunt cei cu ham-ham...

vineri, 28 septembrie 2012

Primul Fb

Astăzi fetița mea cea mare a primit prima notă din viața ei de școlăriță. Da, a sosit și acest moment. Acu două zile au primit carnetul de note și chiar mă întrebam când vor primi prima notă. Așa că nu am așteptat prea mult și astăzi a  venit. La teoria muzicii.
Mi-a povestit că doamna i-a spus că lucrarea ei e unică, dar lui Teodor i-a spus că a lucrat impecabil. Apoi a urmat întrebarea: asta ce înseamnă, mami, că Fb-ul lui Teodor e mai bun decât Fb-ul meu?
Copiii  mari pun întrebări tot mai solicitante, nu ne menajează deloc. Cred că foarte curând îmi va fi dor de acele simple întrebări: de ce e iarba verde? de ce nu cade soarele de pe cer? de ce...? Și eu care credeam, în naivitatea mea, că până acum mi-am pus inventivitatea la lucru...

În altă ordine de idei, tot astăzi mi-am cumpărat o minunată pereche de pantofi roșii din piele,  de la Clujana.

Ziua voastră cum a fost?

despre somn și despre teme

De fapt, ca să fiu foarte exactă, este vorba despre teme și de foarte puțin somn.
Paula nu stă după ore la semi-internat, o aducem acasă motivați tocmai de gândul că fiind în clasa I are nevoie de mai multă odihnă și nu să stea acolo în bancă 8 ore, aidoma unui muncitor în fabrică. 
Dar ea vine acasă și nu vrea deloc să doarmă, ba mai mult, de câte ori o trimit la somn zice că nu poate dormi că are teme de făcut. Acu să nu vă imaginați cumva că nu doarme de grija temelor, că ea și le termină, vorba ei, cât ai clipi, chiar glumim că uite ce clipire magică are ea, cum clipește cum termină temele de făcut. Iar după ce și le termină, evident, nici poveste să dorească o ușoară împrietenire cu moș Ene.
Soțul meu zice că nu e de rău că își face temele în loc să doarmă că se putea să fie invers, să dorească să doarmă în loc să-și facă temele. Măcar acum avem partea care ne avantajează.
Bineînțeles, acum Georgia doarme iar ea scrie...

joi, 27 septembrie 2012

Ziua Google


Google se sărbătorește. Motorul de căutare  împlinește 14 ani!
Zi aniversară pentru Google: împlinește astăzi, 27 septembrie, 14 ani de existență, așa că propune utilizatorilor o grafică de sărbătoare în formă de… tortuleț. 
Adevărul este că, orice s-ar spune despre el, a dat oamenilor din lumea întreagă accesul la informații nebănuite.  Atunci când vrei să afli o informație, orice despre orice, ai senzația că, efectiv, ai lumea la picioare. Pe termen lung însă, a luat oamenilor cartea din mână. De ce să mai cumperi o carte de bucate când la o simplă căutare găsești orice rețetă dorești, nu doar una, ci atât de multe cât să încapă in zeci de cărți și reviste. Acum nu mai trebuie să cumperi și să citești toate acele reviste că ai toate rețetele salvate într-un fișier. La fel se întâmplă în orice alt domeniu, exemple pot fi date în neștire.
Mă gândesc totuși că înainte ca toate aceste informații să zburde libere pe net, era mult mai greu să treci drept deștept dacă nu te pregăteai temeinic. Ca să poți vorbi competent de Kafka, Heidegger, Derrida, Mussolini, Delavrancea, Goethe,  Spinoza, Noica, Picasso, iconoclasm, miturile grecești, scrierea cuneiformă, soarta femeilor musulmane, piramidele maiașe sau orice alt subiect vă trece vouă prin cap în clipa asta, trebuia să ai câteva cărți bune citite la vremea ta, enciclopedii și atlase de tot felul.
Acum nu mai e cazul. În două ore poți afla cât altul în doi ani de facultate și, dacă ai o lectură recentă asupra subiectului, poți emite opinii care pot trece în fața unui public neavizat drept mai  pertinente decât ale unuia care și-a mărit dioptriile citind. Bine, mă refer la discuțiile superficiale, rapide, în care ne dăm cu părerea despre orice, nu în cele profunde cu finii cunoscători ai unor subiecte. De parcă i-ar mai asculta cineva astăzi pe finii cunoscători.
Asta e impresia mea, că de când avem o atât de mare abundență de informații, în loc să devenim tot mai avizi de ceea ce este cu adevărat valoros, am ajuns să bagatelizăm învățarea autentică. De să mai pierzi timpul (ah! bată-l vina pe timp că în el ne găsim scuze pentru toate neputințele noastre) citind, când e mult mai simplu să faci ceea ce vrei și să obții totul mult mai ușor.
Oricum, azi e ziua în care Google se sărbătorește. La timpuri noi, motoare noi! Să ne trăiască!
 

miercuri, 26 septembrie 2012

Darurile lui Dumnezeu

Astăzi, la prima oră de religie din clasa I, doamna profesoară le-a spus, printre altele,  să deseneze darurile pe care ei le primesc de la Dumnezeu.
Mica mea școlăriță, Paula, a fost lăudată de doamna că a făcut foarte multe lucruri într-un timp scurt. Ea  a desenat soarele, luna, stelele, un nor, un brăduț, un fluturaș, mere, pere, cireșe, o nectarină și, evident, un îngeraș, o fetiță îngeraș mai precis.
Pe lângă acestea toate, în mijlocul desenului  s-a aflat o fetiță și o inimă mare. Când am întrebat-o ce reprezintă fetița, ea s-a uitat un pic mirată la mine și mi-a răspuns: fetița e Georgia. Ea este darul lui Dumnezeu pentru familia noastră.
Și inima?
Inima e iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii de pe pământ.
Iar ea e un omuleț mic, de doar 7 ani și câteva luni, care știe toate aceste lucruri și încă multe altele în plus.
Cred că dacă aveam de făcut acest desen în anul întâi de facultate, tot nu m-aș fi descurcat mai bine decât a făcut-o ea.
Când îi aud pe tot mai mulți dintre oameni trezindu-se vorbind în clișee despre cât de decăzute sunt generațiile de azi și de cât de răi și fără viitor vor fi toți acești copii, îmi vine să le sar la jugulară, la propriu.
Copiii noștri sunt darurile cele mai de preț pe care noi le-am primit de la Dumnezeu și depinde numai de noi dacă îi creștem pentru mântuire sau pentru plângerea veșnică. Nu copiii sunt marea noastră problemă. Ei sunt perfecți...

marți, 25 septembrie 2012

Cămara de toamnă

Frunzele s-au făcut galbene, roșii sau aurii.
Soarele e puțin palid, obosit după ce a strălucit toată vara. A venit toamna...
Doamna Veveriță strânge prune pentru dulceață. Și-a pus șorțul cel mare. Fructele sunt fierte și zaharisite, apoi sunt turnate în borcanele care sunt bine aliniate pe rafturi.
-Mmm, ce parfum! Cine curăță oala?
-Eu, eu, eu, strigă toți copiii.
Alunița, cea mai mică, a căzut înauntru. Dar e foarte mulțumită, pentru că este o mare mâncăcioasă!

Aceasta e una dintre poveștile pe care le-am citit fetelor serile acestea, dar poate fi ușor convertită în propria noastră poveste.
Doamna aici de față nu și-a pus șorțul cel mare, că nu deține nici măcar unul mic, și nici nu a strâns prune, deși ar fi cazul, că e vremea lor.
În schimb, a primit de la niște prieteni mure și a trecut la fapte de vitejie în bucătărie, transformându-le într-o minunăție de dulceață.
Pe lângă mure, a venit rândul merelor. A avut niște mere foarte parfumate, extrem de delicioase și de dulci, pe care le-a preschimbat în borcane cu peltea și cu compot. Ei bine, trebuie să știți că borcanele ei având capace viu colorate sunt așezate pe rafturi, dar nu tocmai bine aliniate.
Cât despre oală, aceasta a fost curățată în mod obișnuit, fără scene spectaculoase, doar cu apă din belșug.
În timpul evenimentelor mai sus menționate, niciun copil nu a depășit porția zilnică de dulciuri.




luni, 17 septembrie 2012

Prima zi din clasa I

 Prima zi din clasa I a fost una cu emoții. Emoții firești, naturale, nimic ieșit din comun, mai mult cauzate de dorința de a ști cum arată doamna învățătoare și noii colegi. Noi nu i-am dat nici o încărcătură suplimentară, am luat-o așa cum este,  o zi specială și frumoasă din viața ei.

Ne-am pregătit de dimineață să fie cât se poate de drăguță la întâlnirea cu doamna.




Aici suntem în curtea școlii, alături de ceilalți bobocei și de doamna învățătoare.

Și o fotografie din clasă.
 Prima zi de școală a fost una foarte scurtă, cel puțin așa am perceput-o eu ca mamă. Ea a fost foarte încântată. I s-a părut că doamna învățătoare seamănă foarte mult cu una dintre doamnele educatoare, ceea ce i-a dat multă încredere.
De mâine începe  programul ei de școlăriță.
Un an școlar bun și presărat cu multe împliniri vă doresc și vouă tuturor celor ce începeți școala, indiferent dacă sunteți în bancă sau la catedră!

marți, 4 septembrie 2012

Cărțile acestei veri...



Dat fiindcă am o facultate de Litere la activ, zic eu că am citit câteva cărți la vremea mea. Da, am citit, cu timpul pus la timpul trecut.  De ceva vreme însă, citesc mai mult cărți de povești, de fiecare dată aproximativ aceleași cărți cu aceleași povești…  Așa că nu e de mirare că am ajuns să-mi fie dor să citesc o carte bună. Mai ales mi-e dor de perioada aceea senină din tinerețe în care toată vara nu făceam nimic altceva decât mă ascundeam la umbra copacilor și citeam.
Vara asta, cu toate că am fost ocupați cu schimbările făcute în casă, am reușit să citesc chiar mai mult decât în verile precedente. Ceea ce este, evident, un progres. Printre var, mobila, plecatul în vacanță, înțărcat și scăpatul de scutece,  am reușit să strecor câteva cărți, spre bucuria mea sufletească.  De altfel, inconștient le-am strecurat, cu toate că se aglomerau mai multe lucruri de făcut, creierul meu își cerea și el momentul lui de liniște.
Prin urmare, pe lângă nelipsitele povești de seară, dimineață și amiază (să nu credeți că am scăpat cumva de ele) am citit cartea Ioanei Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă. Avusesem în facultate un fragment de citit din ea și doar atât s-a legat atunci de mine, acel fragment. La vremea respectivă aveam atâtea cărți de citit că nu am avut curiozitatea să mă abat de la recomandarea primită, plus că în tinerețe credeam că toată viața am timp berechet să citesc tot ce mi-o pofti inima.
Molestarea fluturilor interzisă este o carte de corespondență și dacă aveți înclinare spre acest gen literar merită citită. E scrisă cu mult umor , de fapt scrisorile ce o alcătuiesc sunt scrise admirabil și urmăresc să dezvăluie părinților și prietenilor rămași în România comunistă, experiența trăită în California de cei doi profesori clujeni (ea fiind plecată alături de soțul ei, Liviu Petrescu) de mare excepție intelectuală.
Am recitit, pentru a mai multa oară, Părinții și educarea copiilor, de Sf. Ioan Gură de Aur, de fiecare dată găsind sensuri noi și descoperind lucruri la care nu mă gândisem la prima lectură.
O altă carte recitită a fost și Copilăria de Maxim Gorki. O citisem când eram un copil și o uitasem, dar recitind-o mi-am dat seama de ce am uitat-o. E o carte atât de tristă și cuprinde amintiri atât de dureroase, atât de opusă de seninul Amintirilor lui Creangă (recitite și ele de dragul fetiței mai mari), incât nu poți să-ți doresc decât ca niciun copil să nu mai treacă prin așa ceva.
Dacă de Copilăria lui Gorki am simțit nevoia să scap și să uit repede de ea, ca de propriile amintiri dureroase, nu același lucru îl pot spune de Viața pe un peron de Octavia Paler, pe care am citit-o pe nerăsuflate, nu am lăsat cartea din mână până nu am terminat-o. Din nefericire, se citește foarte repede, în doar câteva ore și rămâi în minte cu un gust de mai vreau ... La fel am pățit și cu o altă carte pe care nu am putut-o lăsa din mână, Arta conversației a Ilenei Vulpescu.
Însă cartea care mi-a plăcut cel mai mult vara asta a fost a Virginiei Satir, Arta de a făuri oameni, pe care am descoperit-o datorită unchiului meu, o carte mult prea utilă pentru a fi citită doar o singură dată și înțeleasă așa cum trebuie. Premisa de la care autoarea pleacă este aceea că dacă părinții ar ști cum sa creeze o viață de familie sănătoasă (explicația pentru ce înseamnă sănătoasă este destul de complexă), lumea ar fi cu totul alta, într-un sens mai bun. Cartea Virginiei Satir conține 26 de teme în jurul cărora se dezvoltă majoritatea problemelor în cadrul unei familii. Sunt date și câteva sugestii de jocuri prin care se pot explora aceste teme, astfel încât părintele să poată capta și atenția copiilor.  Iar ca să înțelegi și, mai ales, să aplici tot ceea ce dezvăluie cartea, ai nevoie, în primul rând, de a doua lectură...
Acum citesc seară de seară, spre deliciul fetiței mai mari, Legendele Olimpului de Alexandru Mitru; iar din colecția Ghidul Părinților mă delectez cu Un elev de nota 10, înțelegeți voi de ce...
Voi ce ați apucat să citiți?

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Iată ce pot face două mâini dibace

          Nu știu dacă v-am povestit vreodată, dar pentru că tot a început septembrie, luna de naștere a soțului meu, am să vă mărturisesc că pe mine m-a pocnit în moalele capului ideea că pe el îl vreau de soț și pe nimeni altcineva, taman când îmi cosea o pereche de papuci de casă. Erau atât de ponosiți și de rupți că oricine i-ar fi văzut i-ar fi aruncat cât colo. Dar nu și el. Lui orice îi trece prin mână iese transfigurat. Inutil să vă mai spun că e priceput la toate.
          Acum, că tot a început anotimpul rețetelor de umplu cămara și casa, vă spun și eu una, puțin diferită, care ne-a inspirat pe noi.
          Se dă: o simplă grămadă de lemne.

         Se adaugă:
         - visul unei mame,
         - priceperea, îndemânarea și iscusința unui tată,
         - multă imaginație,
         - la fel de multă muncă
       Iar rezultatul nu s-a lăsat așteptat...
          Ce mama a visat, tata a realizat.
          Cât despre fetița destinatară? Ea e în al nouălea cer... Mai ales că a găsit la întoarcerea din vacanță nu doar biroul, ci și camera și-a aflat-o zugrăvită în roz.
          Dar nu doar fetița a fost beneficiara unei surprize frumoase, ci și doamna casei, că tot am mai îmbătrânit puțin zilele astea. Prin urmare vă arăt și cadoul meu:
        Cam cu asta ne-am umplut timpul în ultima vreme. Chiar dacă am lipsit de aici și nu am dat prea multe semne de viață pe blog, nu am fost de tot leneși...
         Vă doresc să aveți o toamnă bogată, rodnică și-mbelșugată!
         

Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.