Taine apariției unei ființe noi, marea și inexplicabila taină. Erau doi și deodată a apărut un al treilea om, un spirit nou, complet, deplin închegat, cum nu poate crea mâna omului; un cuget nou și o dragoste nouă, e aproape înfricoșător...Nimic mai sublim nu poate exista pe lume!
În aşteptarea Moşului...
a fost foarte cooperantă, şi-a lustruit ghetuţele cu mare atenţie....
ba chiar a insistat serios, să fie Moşul mulţumit...
dimineaţa rezultatul a fost pe măsura aşteptării...
deşi cadourile se desfac cam greu...
A venit, a venit iarna,
pe la uși pe la ferești,
a venit, a venit iarna,
cu colinde românești.
Din pacate nu a adus și zăpadă. Cel puțin nu încă, să fie bucuria deplină. Deocamdată degeaba mă chinui să o conving pe Paula că a sosit iarna că nu mă crede. Ea susține că e încă toamnă. Și la cât de frumos a fost ieri și de cald e și greu să o contrazici. Mai are totuși o speranță că va veni iarna până la serbarea ei. Cum serbarea e luni puține șanse totuși, dar poate Moș Nicolae vine și cu ceva zăpadă, cine știe...
Desi nu am pasiunea fotografiatului in bucatarie pentru a-mi putea ilustra spusele, raman totusi o bucatareasa din partea de sus a partii de mijloc a unei ierarhii, sa spun asa. E drept ca in ultimele doua luni nu am intrat in bucatarie decat in trecere si absolut ocazional in parte din cauza mirosului care ma omoara , in parte din cauza bucatariei care a fost in renovare si a aragazului demontat. Recunoasc ca abia ieri dupa foarte mult timp m-a lovit dorul gatitului si am facut chiar si desert, o delicioasa tarta cu dovleac.
Dar destul despre mine, v-am avertizat ca am calitati culinare destul de modeste.
Sunt convinsa ca ati intrat de nenumarate ori pe blogurile culinare. Eu in ultima vreme nu am avut timp sa intru nici pe al meu nicidecum pe altele, dar ieri am zabovit un pic. Rau am facut. Rea si neinspirata decizie de a vizita asa ceva. Daca te uiti mai atent la toate fotografiile alea cu bunatati e imposibil sa nu te apuce o stare de lesin.
Fetele alea sunt grozave. Ele sunt gospodinele din parea de sus a partii de sus a ierarhiei bucatareselor. Nu doar ca au fost inzestrate cu imaginatie cu carul dar au si o indemanare fantastica, ca si eu nu duc lipsa la capitolul imaginatie dar mi se impleticesc degetele doar la gandul ca ar trebui sa ma apuc sa fac asa ceva.
Fetele astea, si nu sunt putine la numar, au un talent fenomenal, multa daruire si pasiune, iar ce ieise din mainile lor te vace sa salivezi in fata monitorului. Stiu eu ce spun.
Deoarece nu doresc sa imi trimit sotul sa alerge bezmetic in cautarea lor prin Oradea, Bucuresti, Sibiu sau prin miezul altor localitati unde isi duc ele veacul (asta pentru a ma limita la meleaguri autohtone, desi am vazut pe un blog al unei romane de=a noastre dar instrainate o sepie la care mi-a ramas gandul) pentru a le cere tot felul de bunatati, m-am hotarat, decis, autoimpus ca pe perioada sarcinii, din motive de siguranta (am constata ca devin tot mai pofticioasa desi cu Paula nu am avut nici macar o singura pofta) sa nu ma uit, salivez, casc ochii si pierd ore intregi pe blogurile culinare.
Aproape ca imi e rusine sa o spun, dar dupa doua luni ma simt la fel ca la inceput adica groaznic. Imi este foarte rau, acum si obosesc foarte mult, cica de la o anemie crunta mi s-ar trage. Deja m-am obisnuit cu starea asta, mi se pare ca un ritual firesc. Bagajul pentru spital e mereu in stare perfecta la usa, gata de plecare.
Mi se pare atat de ciudat ca medicina a evoluat atat de mult in ultimii ani, se fac transplanturi foarte sofisticate, se recolteaza celule stem, se cloneaza oameni, iar pentru mine nu se poate gasi un leac pentru voma si pentru greata asta care ma chinuie asa de mult.
Stiu ca voi ati fost foarte draguti cu mine, dar eu abia stau in picioare, nu mai reusesc sa stau la calculator, spre marea disperare a prietenilor si a unei parti din familie cu care comunicam mai mult prin intermediul tehnicii moderne.
Multumesc tare mult pentru gandurile voastre calde.
Sper ca de acum sa pot sta cat mai mult pe blog, mai ales ca se apropie o perioada atat de draga sufletului meu, aceea a sarbatorilor de iarna.
Psss... Ascultati un mic secret: "Mami îl are pe Sebastian in burtica." Sa nu mai spuneti la nimeni! De aceea saracuta nu a mai scris demult la nimeni. Dar o sa-si revina speram cat de repede. Asa ca ramanem tot prieteni. Va pupam pe toti!
-Astazi la gradi am facut un pic pipi pe chilotei.
-si doamna educatoare ce a zis? Te mai primeste la gradi?
-Doar mi-a schimbat chiloteii, aiurito!
*******
-Stiu cum o putem vindeca pe mami. Trebuie sa ii dam medicamente speciale...
-Care sunt medicamentele speciale?
-Pupicii!!!..., aiuritule!
Un cuplu de succes este ca un pliculeţ de ceai, îţi dai seama de ce poate în momentul în care îl pui în apă fierbinte.
Read more...Zilele trecute a venit un prieten la noi şi când paraşuta de jucărie a băieţelului lui s-a stricat l-a trimis la soţul meu să i-o repare , deoarece a spus el, numai Robert face muncă de chinez bătrân. Ăsta e adevărul, numai el are o răbdare absolută când trebuie să facă cu migală cele mai imposibile lucruri.
Acu câteva luni când s-a stricat televizorul finilor noştri, finuţa mea de 3 anişori i-a spus bunicii sale, fără să-i fi auzit niciodată pe părinţi, "hai să îl chemăm pe naşu Robert să repare".
Cu doi ani în urmă a primit de la o pritenă bună o diplomă pentru cel mai bun meşter repară tot, cel mai multilateral, cu cele mai mari cunoştinţe şi care se pricepe la toate.
Acesta e soţul meu. El chiar se pricepe la toate, la calculatoare, la orice fel de reparatii în orice ţine de electronică şi mecanică, el a refăcut toată casa pe interior şi exterior, el a construit mobila (după modelul desenat de mine), el a îmbracat în piele canapeaua. Nu cunosc pe nimeni mai priceput la orice decât el. Nu merge nicăieri fără ac, aţă şi o trusă mică de şurubelniţe. Ajunge să spun că vreau ceva ca să spună că va face el. Uneori proiectele durează (mobila mea de bucătărie , săraca, aşteapta să-i vină rândul), dar el are voinţa de a le face.
Acu mai bine de 10 ani m-am îndrăgostit de el (sau atunci m-a pocnit conştientizarea faptului că sunt topită după el şi că el vreau să fie alesul) când îmi cosea o pereche de papuci de casă. Ştiu că nu e cea mai romantică poveste de transmis la Din dragoste, dar e povestea noastră reală, durabilă, trainică şi pe care construim frumos în continuare.
Are nelimitat de multe calităţi, dar le ţinem aici in interiorul căsuţei noastre. Poate la anu vom avea mai mult curaj pentru destăinuiri complete.
Mâine, 6 septembrie, e ziua lui.
La mulţi ani, soţul meu! Să ne trăieşti!
acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine
sau mai bine cu umbra ta...
Melodia aceasta o fredonez la fiecare început de toamnă. Pentru că dintre toate anotimpurile toamna este anotimpul meu preferat. Atât fizic, cu ploile ei prelungi, cu zilele mohorâte dar şi cu frunzele atât de minunat pictate în tonuri de ruginiu şi de roşu, cu razele soarelui calde care se preling leneş printre oameni, dar şi sufleteşte.
Nici o toamnă nu a trecut până acum fără să mă marcheze. Aş îndrăzni să spun că eu şi toamna avem o relaţie specială. Cu bune şi cu rele, cu lucruri frumoase şi cu altele de care nu prea ai vrea să îţi aminteşti, aşa ca în orice relaţie care se respectă. Toamna e specială pentru mine, poate fiindcă sunt născută la sfârşit de vară şi cum plouă mai întotdeauna de ziua mea mă simt oarecum tomnatică, toamna începe şcoala şi ca pe orice început îl aştept cu emoţie şi frenezie, toamna începe noul an bisericesc, toamna se culeg roadele, nu-i aşa?
De când mă ştiu am aşteptat toamna cu sufletul la gură, pentru că întotdeauna toamna se întamplă ceva neaşteptat în viaţa mea. Toamna am mers la şcoală; toamna mi-a murit mama (cu mult înainte de a avea vârsta şcolară) dar şi bunicii din partea mamei care m-au crescut, toţi trei murind în zile de mare sărbătoare creştină ale toamnei (dar asta e o altă poveste); toamna am reuşit la facultate; toamna mi-am obţinut primul meu job şi, prin urmare şi primul meu slariu; toamna am publicat primul meu volum de versuri iar în toamna următoare am primit primul meu premiu de la uniunea scriitorilor (şi singurul de asemnea valoare, recunosc); am fost mireasă într-o zi superbă de toamnă şi am aflat mirajul dragostei; toamna am fost pentru prima dată naşă; toamna am aflat prima dată că sunt însărcinată, am aflat şi a doua oară dar în aceeaşi toamnă am pierdut şi bebeluşul (v-am spus că am din toamnă amintitri dulci–amărui); toamna ne-am cumpărat maşină etc.
Nici o toamnă nu mi-e indiferentă. Ştiu că oricând se poate întâmpla ceva. Toamna îmi dă o senzaţie de nelinişte dar şi sentimentul că orice e posibil.
Legat de toamnă am un vis neîmplinit: acela de a-mi aduna toţi prietenii, de a merge în parcul central şi de a face o inimă uriaşă din castane.
Şi acum a venit din nou toamna.... iar prima bucuire am primit-o deja: fetiţa mea mi-a adus prima castană din toamna aceasta.
P.S. Toamna aceasta revistele mele preferate, Cosmopolitan şi Practic în bucătărie împlinesc 10 ani de când sunt pe piaţa românească. Le urez să reziste ani mulţi de acum in colo, că mie mi-au fost de mult folos amândouă.
©Template by Dicas Blogger.
