Imprumutul, boala grea

"Două mere, două pere, ce se dă, nu se mai cere."

Discuţie mamă-fiică despre cum a fost primul an şcolar:
Mami, cred că la noi în şcoală este o boală gravă?
Ce boală?
Boala de împrumut.
???
Şi cred că e foarte contagioasă, se răspândeşte rapid.
Şi cum se manifestă?
Toţi copiii împrumută.
Şi ce te deranjează?
Ei îşi uită lucrurile lor acasă şi tot timpul cer şi chiar iau din penar sau din ghiozdan fără să ceară voie, îţi dai seama? Dar nu asta mă deranjează?
Dar ce?
Că le strică şi nu le mai dau înapoi.

Deh! Unele obiceiuri se formează de când sunt oamenii mici şi se perfecţionează prin exerciţiu şi perseverenţă, nu-i aşa?

Concluzia asta am păstrat-o pentru mine, cu ea am continuat într-o notă optimistă ( deşi, între noi fie vorba,  era puţin necăjită că până şi fetiţa cu care se înţelege mai bine îi tot împrumută şi îi distruge picul), până am alunecat în discuţia despre ce vrea să viseze în noaptea asta.
Somn dulce şi vouă! Şi la cât mai puţine împrumuturi!

Desene copilărești

          ....sau cum arată lumea atunci când ești în clasa I și imaginația nu cunoaște îngrădiri.
o pasăre

un pește

făcute la viteză, rapid, în momentele ei în care adoră să se joace, să experimenteze, să descopere mereu noi moduri prin care-și poate pune visele în mișcare.

Cum se citește în clasa I

           Vă mai amintiți prima carte pe care ați citit-o?
          Eu, să vă mărturisesc sincer, nu-mi amintesc. Poate doar pentru că a mea copilărie a avut loc pe vremea lui Matusalem, cine știe... Îmi amintesc foarte bine care a fost prima carte  care mi-a plăcut foarte mult, dar nu aș putea băga mâna-n foc dacă aceea a fost prima carte citită sau nu. Oricum, știu sigur că în clasa a doua eram deja prietenă cu cărțile.
          Dar nu despre aventurile mele în ale cititului voiam să vă povestesc astăzi, ci despre ale micii mele școlărițe. La grădiniță Paula  nu a fost învățată să citească. Știu că se mai practică pe la alte grădinițe, dar nu a fost cazul la noi. Când a terminat grădinița, adică vara care a trecut, cunoștea toate literele, lega cuvintele simple și scurte, chiar si mai lungi, dar simple (gen: pepene, banana, pădure), adică silaba formată doar din consoană și vocală. Unde erau mai multe consoane, deja lega mai greu. Noi nu am insistat, am zis chiar că e foarte bine, doar de aia merge copilul la școală, ca să învețe carte. Nu trebuie să fie academician când pleacă în clasa I. Am lăsat copilul să se dezvolte în ritmul lui și nu l-am forțat cu nimic.

         Undeva, pe parcursul vacanței de vară,  ni s-a spulberat însă toată fericirea și încrederea noastră. Mai toată lumea care afla povestea noastră zicea că nu e de bine, că acum sunt alte vremuri, că argumentul că atât eu cât și tatăl ei nu știam să citim când am mers la școală și că asta nu ne-a împiedicat cu nimic în evoluția noastră, nu e chiar cel mai indicat de invocat. Acum neapărat copilul trebuie să știe să citească, că altfel va suferi și va rămâne tare mult în urmă, că vom avea foarte mult de muncit pentru a recupera, că tot noi vom fi ăia care vor trage ponoasele, că ne va părea rău. Când în spatele acestor păreri s-au aflat și învățători cu ani mulți de experiență, am zis: gata, e vremea să facem ceva.
          Și am făcut. Ceva ce nu făcusem niciodată în 7 ani. Am ținut cont de părerea celorlalți mai mult decât de instinctul meu matern. Și nu doar atât, am lăsat alte persoane să o ”ajute”.
          Numai că, ”ajutorul” (pe care recunosc că eu îl cerusem) a venit la pachet cu replici de genul: ”te vei face de rușine”, ”vei fi singura care nu va ști să citească”, ”toți ceilalți copii vor râde de tine”. Evident, nimeni nu dorea să sune așa rău, doar că până să pot eu protesta erau deja spuse, iar de corectat, lucrurile astea se corectează greu. Așa că s-a produs declicul...
          Pur și simplu nu a mai vrut să citească. Instinctul meu de apărare a intrat din nou în funcțiune, dar deja viermele neîncrederii apucase să-și facă culcuș în micul ei suflețel.
          Cam așa am început anul școlar. Știa, cunoștea, dar, vorba bancului, nu înțelegea de ce atâta grabă.... Din fericire pentru noi, nici unul din lucrurile prezise nu s-au adeverit. Pentru că, din experiența noastră dar și a altor copii pe care îi cunoaștem bine, am constatat că învățătoarele îi tratează pe copiii din clasa I ca pe niște copii din clasa I. Surprinzător, nu? Cine s-ar fi gândit?
          Evident, sunt și copii care știau să citească bine când au început școala și alții care încă și acum silabisesc și nu se descurcă, dar doamna (domnișoara în cazul nostru) învățătoare nu a discriminat pe nimeni. Nu din aceste motive. Glumesc, desigur, chiar a fost foarte bine pentru noi, nu am nimic de obiectat în privința învățătoarei.
            Acum citește toate literele și micile lecții de la ele cu ușurință, cu încredere, dar cam atât. Doar ce e obligatoriu și nimic în plus. Nu se avântă din proprie inițiativă mai departe. Ceva a rămas acolo... Decât să citească ceva suplimentar, mai bine preferă să primească o dictare (și scrie atât de frumos, pupe mama pe ea!).
          Prin urmare, încă suntem la capitolul mici trucuri. Adică eu îi citesc poveștile seara și profit de pasiunea și chiar slăbiciunea ei pentru ele, așa că facem mici artificii. Ea citește titlul sau capitolul, iar eu citesc mai departe. Sau eu citesc și zic: au ajuns la..., a primit un..., prietenii se numeau..., iar ea descoperă toate astea prin citit.

          Micile mele trucuri au dat roade. Acum citește prima ei carte: Lili și planta pe care n-o iubea nimeni.Cartea i-a fost dăruită de Moș Nicolae, împreună cu o altă surată de-a ei pe care i-a citit-o mama, așa că abia așteaptă să vadă ce aventuri o așteaptă pe zâna din carte.
          Viața e plină de întâmplări neobișnuite și provocatoare, atât pentru zânele celebre, cât, mai ales, pentru cele din clasa I.

Beethoven si planurile noastre

          Dacă stați cumva într-un ochi și încă nu sunteți pe deplin lămuriți ce legătură ar avea una cu alta, permiteți-mi să vă lămuresc.
          Astăzi scolărița mea mi-a spus:
 - Mami, trebuie să-ți pregătești o batistă!
 - ?
 - Trebuie să-ți pregătești o batistă frumoasă pentru următoarea noastră serbare.
 - ???
 - Vom cânta o melodie de Beethoven atât de tristă, încât vei avea nevoie de o batistă.
          Abia aștept să o ascult, să mă smiorcăiesc de atâta drag, să-mi șterg lacrimile ușor teatral cu batista mea frumoasă, să o pupăcesc toată și iar să o ascult, să...
          Evident, nu are nicio importanță că serbarea va fi cel mai probabil la vară, iar noi (adică ea) abia am început semestrul. Sper doar să nu uit până atunci și să-mi las acasă minunata mea batistă...

discuție între profesioniști

- Violoncelul este cel mai ușor instrument din lume! zice ea - 7 ani, doi dinți schimbați,  a ținut prima dată în mână un violoncel acum 3 săptămâni și-un pic.
- Pianul este cel mai greu...  completează el, de aceeași vârstă, aceeași statură, aceeași experiență profesională doar că în ale pianului.
- Da, pentru că voi la pian cântați în două chei...
-Și voi la violoncel doar în cheia fa.

Ce ți-e și cu specialiștii ăștia, domnule,  și eu nici cheile de la casă nu știu (iar) unde le-am pus...

Primul Fb

Astăzi fetița mea cea mare a primit prima notă din viața ei de școlăriță. Da, a sosit și acest moment. Acu două zile au primit carnetul de note și chiar mă întrebam când vor primi prima notă. Așa că nu am așteptat prea mult și astăzi a  venit. La teoria muzicii.
Mi-a povestit că doamna i-a spus că lucrarea ei e unică, dar lui Teodor i-a spus că a lucrat impecabil. Apoi a urmat întrebarea: asta ce înseamnă, mami, că Fb-ul lui Teodor e mai bun decât Fb-ul meu?
Copiii  mari pun întrebări tot mai solicitante, nu ne menajează deloc. Cred că foarte curând îmi va fi dor de acele simple întrebări: de ce e iarba verde? de ce nu cade soarele de pe cer? de ce...? Și eu care credeam, în naivitatea mea, că până acum mi-am pus inventivitatea la lucru...

În altă ordine de idei, tot astăzi mi-am cumpărat o minunată pereche de pantofi roșii din piele,  de la Clujana.

Ziua voastră cum a fost?

despre somn și despre teme

De fapt, ca să fiu foarte exactă, este vorba despre teme și de foarte puțin somn.
Paula nu stă după ore la semi-internat, o aducem acasă motivați tocmai de gândul că fiind în clasa I are nevoie de mai multă odihnă și nu să stea acolo în bancă 8 ore, aidoma unui muncitor în fabrică. 
Dar ea vine acasă și nu vrea deloc să doarmă, ba mai mult, de câte ori o trimit la somn zice că nu poate dormi că are teme de făcut. Acu să nu vă imaginați cumva că nu doarme de grija temelor, că ea și le termină, vorba ei, cât ai clipi, chiar glumim că uite ce clipire magică are ea, cum clipește cum termină temele de făcut. Iar după ce și le termină, evident, nici poveste să dorească o ușoară împrietenire cu moș Ene.
Soțul meu zice că nu e de rău că își face temele în loc să doarmă că se putea să fie invers, să dorească să doarmă în loc să-și facă temele. Măcar acum avem partea care ne avantajează.
Bineînțeles, acum Georgia doarme iar ea scrie...

Darurile lui Dumnezeu

Astăzi, la prima oră de religie din clasa I, doamna profesoară le-a spus, printre altele,  să deseneze darurile pe care ei le primesc de la Dumnezeu.
Mica mea școlăriță, Paula, a fost lăudată de doamna că a făcut foarte multe lucruri într-un timp scurt. Ea  a desenat soarele, luna, stelele, un nor, un brăduț, un fluturaș, mere, pere, cireșe, o nectarină și, evident, un îngeraș, o fetiță îngeraș mai precis.
Pe lângă acestea toate, în mijlocul desenului  s-a aflat o fetiță și o inimă mare. Când am întrebat-o ce reprezintă fetița, ea s-a uitat un pic mirată la mine și mi-a răspuns: fetița e Georgia. Ea este darul lui Dumnezeu pentru familia noastră.
Și inima?
Inima e iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii de pe pământ.
Iar ea e un omuleț mic, de doar 7 ani și câteva luni, care știe toate aceste lucruri și încă multe altele în plus.
Cred că dacă aveam de făcut acest desen în anul întâi de facultate, tot nu m-aș fi descurcat mai bine decât a făcut-o ea.
Când îi aud pe tot mai mulți dintre oameni trezindu-se vorbind în clișee despre cât de decăzute sunt generațiile de azi și de cât de răi și fără viitor vor fi toți acești copii, îmi vine să le sar la jugulară, la propriu.
Copiii noștri sunt darurile cele mai de preț pe care noi le-am primit de la Dumnezeu și depinde numai de noi dacă îi creștem pentru mântuire sau pentru plângerea veșnică. Nu copiii sunt marea noastră problemă. Ei sunt perfecți...

Prima zi din clasa I

 Prima zi din clasa I a fost una cu emoții. Emoții firești, naturale, nimic ieșit din comun, mai mult cauzate de dorința de a ști cum arată doamna învățătoare și noii colegi. Noi nu i-am dat nici o încărcătură suplimentară, am luat-o așa cum este,  o zi specială și frumoasă din viața ei.

Ne-am pregătit de dimineață să fie cât se poate de drăguță la întâlnirea cu doamna.

Aici suntem în curtea școlii, alături de ceilalți bobocei și de doamna învățătoare.

Și o fotografie din clasă.

 Prima zi de școală a fost una foarte scurtă, cel puțin așa am perceput-o eu ca mamă. Ea a fost foarte încântată. I s-a părut că doamna învățătoare seamănă foarte mult cu una dintre doamnele educatoare, ceea ce i-a dat multă încredere.
De mâine începe  programul ei de școlăriță.
Un an școlar bun și presărat cu multe împliniri vă doresc și vouă tuturor celor ce începeți școala, indiferent dacă sunteți în bancă sau la catedră!

Înscrierea în Clasa I

Fetița mea a fost întâi un bob mic de carne care mi-a crescut în burtică, s-a cuibărit lângă izvorul sufletului meu, s-a ghemuit în căușul viselor mele până a devenit zâmbet larg, pupic tandru, privire ghidușă, picioruș neastâmpărat, mânuță cercetătoare și mângâietoare, ajungând apoi
autointitulata ”prințesă din rochiță” care merge cu mult drag la grădiniță,

prințesă emotivă și sfioasă

și zână zburdând prin grădina plină de flori a bunicilor,

balerină grațioasă și timidă,

îngerica de dragul căreia mi-am depășit teama de necunoscutele tehnicii, mi-am invins sfiala și am început să scriu despre ea și despre lumea pe care am descoperit-o odată cu ea,

româncuța mea curioasă și jucăușă,

și, mai presus de toate, cea mai grijulie surioară mai mare.

A fost un boț mic și fragil de fată, un pic mai mică decât o sticlă de suc, care a deschis ochii prima dată pe cămașa mea de noapte din maternitate și mi-a schimbat viața de atunci. De aproape 7 ani.
Dar toate astea le țin la adăpost în cămăruța inimii mele.
Oficial, am depus un certificat de naștere (care nu spune nimic despre ea decât că există) alături de o dovadă de vaccinare (care, de asemenea, nu spune decât că e sănătoasă și are o mamă care a respectat convențiile medicale) într-un dosar simplu pe care am scris cu emoție: Clasa I.
Clasa I pian.