Înscrierea în Clasa I

Fetița mea a fost întâi un bob mic de carne care mi-a crescut în burtică, s-a cuibărit lângă izvorul sufletului meu, s-a ghemuit în căușul viselor mele până a devenit zâmbet larg, pupic tandru, privire ghidușă, picioruș neastâmpărat, mânuță cercetătoare și mângâietoare, ajungând apoi
autointitulata ”prințesă din rochiță” care merge cu mult drag la grădiniță,

prințesă emotivă și sfioasă

și zână zburdând prin grădina plină de flori a bunicilor,

balerină grațioasă și timidă,

îngerica de dragul căreia mi-am depășit teama de necunoscutele tehnicii, mi-am invins sfiala și am început să scriu despre ea și despre lumea pe care am descoperit-o odată cu ea,

româncuța mea curioasă și jucăușă,

și, mai presus de toate, cea mai grijulie surioară mai mare.

A fost un boț mic și fragil de fată, un pic mai mică decât o sticlă de suc, care a deschis ochii prima dată pe cămașa mea de noapte din maternitate și mi-a schimbat viața de atunci. De aproape 7 ani.
Dar toate astea le țin la adăpost în cămăruța inimii mele.
Oficial, am depus un certificat de naștere (care nu spune nimic despre ea decât că există) alături de o dovadă de vaccinare (care, de asemenea, nu spune decât că e sănătoasă și are o mamă care a respectat convențiile medicale) într-un dosar simplu pe care am scris cu emoție: Clasa I.
Clasa I pian.