luni, 16 februarie 2009

Alte vremuri...


Prietena mea Anemarie a postat pe http://minuneamea-alessandra.blogspot.com/ o interesanta radiografie a generatiei noastre. O generaţie nu atât de veche(ne place nouă să credem), dar despre care toţi cei sub 20 de ani întreabă miraţi: "dar chiar aşa era atunci?" În continuarea celor afirmate acolo voi posta şi eu un text despre copilăria noastră, pe care unii probabil îl ştiţi că l-aţi mai citit pe net, alţii pentru că vorbeşte despre ce aţi trăit.

CUM AM SUPRAVIETUIT COPILARIEI NOASTRE?

Daca ti-ai trait copilaria in anii '60, '70, sau la inceputul anilor '80.. Cum ai facut sa supravietuiesti?

1.- De mici mergeam in autobuze si masini care nu aveau centuri de siguranta, nici perne cu aer...
2.- Cand mergeam in remorca unui camion era o excursie foarte speciala si ne-o amintim toata viata.
3.- Leaganele noastre erau pictate in culori aprinse si toata vopseaua era pe baza de plumb.
4.- Nu aveam capace de siguranta la cutiile de medicamente, dulapuri sau usi.
5.- Cand mergeam pe bicicleta nu aveam casca.
6.- Beam apa de la cismeaua din gradina, nu dintr-o sticla de apa minerala...
7.- Pierdeam ore in sir construind carucioare din fier vechi si cei care aveau noroc sa aibe strazi inclinate isi dadeau drumul pe ele si la jumatatea drumului isi aduceau aminte ca nu aveau frane. Dupa cateva opriri in copaci sau garduri am invatat sa rezolvam problema.
8.- Ieseam la joaca cu unica conditie sa ne intoarcem inante de a se lasa intunericul.
9.- Scoala dura pana la pranz si veneam acasa sa mancam. Nu aveam celular, asa ca nimeni nu putea sti unde suntem. De necrezut !
10.- Ne taiam, ne rupeam un os , pierdeam un dinte, dar nici o data nu cautam un vinovat. Era numai vina noastra.
11.- Mancam biscuiti, paine cu unt, beam sucuri cu zahar si nu aveam exces de greutate pentru ca tot timpul eram afara la joaca.
12.- Imparteam o sticla de suc intre 4 prieteni...utilizand aceeasi sticla si nimeni nu murea din asta.
13.- Nu aveam Playstation, Nintendo 64, X box, jocuri video, 99 canale de televiziune pe cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe Internet ... dar AVEAM PRIETENI.
14.- Ieseam , ne urcam pe bicicleta sau mergeam pana la casa prietenului , sunam la usa sau intram incet fara sa sunam si ieseam sa ne jucam.
15.- Acolo, afara, in acea lume cruda, fara gardian! Cum faceam? Aveam tot felul de jocuri de echipa, fotbal, tarile, v-ati ascunselea, si nu toata lumea ajungea sa fie aleasa dar nu se supara nimeni.
16.- Nu toti eram elevi stralucitori si cand unul ramanea repetent, pur si simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atentie, nici hiperactivitate, doar repeta si avea o a doua sansa.
17.- Aveam libertate, esecuri, bucurii, responsabilitati...si am invatat sa ne descurcam cu ele.

Marea intrebare este: Cum faceam sa supravietuim, si mai ales sa devenim persoanele adulte de azi?
Faceti parte din aceasta generatie?
Daca da, atunci spune despre acest mesaj tuturor cunoscutilor din aceeasi generatie sau oamenilor mai tineri, ca sa stie si ei cum eram noi inainte ca aceasta "securitate" sa devina cea mai importanta valoare.

Mai mult ca sigur vor spune ca eram plictisitori.....
DAR ERAM TARE FERICITI!

sâmbătă, 14 februarie 2009

iubeşti...


Iubeşti, când simţiri se deşteaptă
Că-n lume doar inima este,
Că-n capăt de drumuri te-aşteaptă
Nu moartea, ci altă poveste.(L.Blaga)

luni, 9 februarie 2009

timpul vindecă...


se spune că timpul vindecă toate... ca el le ştie pe toate...
în timp... cu timpul...vei înţelege o iubire la devărata ei valoare...
şi chiar dacă e tentant să ştii totul de la început, nu te grăbi...
ai timp...
din timpuiri de demult, o poveste...
cu timp... şi cu iubire...

Era odata o insula, unde traiau toate sentimentele si valorile umane:

Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea… si ca toti ceilalti, Iubirea.

Intr-o zi sentimentele fura anuntate ca insula sta sa se scufunde, si isi pregatira navele si plecara.

Doar Iubirea ramase pana in ultimul moment.

Cand insula fu pe punctul sa se scufunde, Iubirea decise sa ceara ajutor.

Bogatia trecu pe langa Iubire cu o barca luxoasa si Iubirea ii zise:
“Bogatie, ma poti lua cu tine?”

“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.”

Iubirea atunci se hotara sa ceara ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo intr-o superba nava,

“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”,

“Nu te pot ajuta, Iubire…” raspunse Orgoliul, “aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava”.

“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine”,

“Oh Iubire” raspunse Tristetea, “sunt atat de trista incat trebuie sa stau singura”.

Chiar si Buna Dispozitie trecu pe langa Iubire, dar era atat de multumit incat nu auzi ca il striga.

Dintr-o data o voce spuse:

“Vino Iubire, te iau cu mine“

Era un batran cel care vorbise.

Iubirea se simti atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat uita sa il intrebe pe batran cum il cheama.

Cand sosira pe tarm, batranul pleca.

Iubirea isi dadu seama cat de mult ii datora si intreba Cunoasterea:

“Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?”

“Era Timpul” raspunse Cunoasterea.

“Timpul?” se intreba Iubirea, “Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?”

Cunoasterea, plina de intelepciune, ii raspunse:

“Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Dragostea in viata”.

duminică, 8 februarie 2009

Dragii mei, o să mă joc o dată...

…nu, nu ca Arhezi…
ci mult mai simplu, un joc al copilăriei, că tot sunt eu in mintea copiilor.
Da. Leapşa , a picat păcatul pe mine. Nu sunt un expert al acestui joc dar cred că doar cine nu se mişca suficient de repede şi nu era destul de abil, ăla se pricopsea cu leapşa.
Şi ăla (aia) mi-s eu.
De la Ane am primit-o, pentru că nu e suficient de egoistă pentru a o păstra doar pentru ea.
7 lucruri adevarate, 7 false...despre mine. Amestecate...
Pe lângă veşnica dilemă: adevăr , adevăr, dar până unde? , mi-am luat inima în dinţi, şi m-am lansat într-un test de cunoaştere şi autocunoaştere.,deşi nu sunt sigură că mulţi vor dori să mă cunoască după.
Aşa că .... va provoc, ghiciti!

1. Nu îmi place să citesc.
2. Ador filmele cu Van Dame.
3. Sunt alergică la capşune.
4. În copilărie am visat să mă fac profesoară..
5. Iubesc tocurile, mă simt mult mai feminină aşa.
6. Nu sunt o persoană credincioasă.
7. Nu îmi plac bujorii, iasomia si freziile..
8. Am avut o adolescenţă bântuită de coşmaruri.
9. Visul meu cel mare este: să nu îmi moară ninemi drag înainte-mi( ca şi timp , nu ca şi loc).
10. Visul meu cel mijlociu este: sa câştig Nobelul.
11. Visul meu cel potrivit este: să locuiesc într-o casă cu livadă.
12. Visul meu din apropiere este: să mai am o fetiţă.
13. Îmi plac pricomigdalele.
14. Am avut păduchi în copilărie.


Pentru că nici eu nu sunt egoistă, dau mai departe Carolinei şi oricui se încumetă, la un astfel de exerciţiu.

vineri, 6 februarie 2009

Despre dragoste ....

... dar fără de demoni...
Se spune că dragostea e oarbă... de fapt e şi surdă şi mută (dar nu atunci când trebuie) şi are şi alte nenumărate beteşuguri. dar deocamdată amintesc o poveste despre primul ei defect...

Se spune că demult s-au întâlnit câteva sentimente şi câteva calităţi ale omului.
Când PLICTISEALA bombănea a treia oară, NEBUNIA a propus: hai să ne jucăm de-a ascunselea.
INTRIGA a făcut pe mirata iar CURIOZITATEA, fără să se abţină, a întrebat: De-a ascunselea? Şi cum este asta?
“Este un joc în care eu mă fac (îmi acopăr faţa) şi încep să număr, de la unu la un milion, în timp ce voi vă ascundeţi. Când termin de numărat, vă voi căuta până vă găsesc”, explică NEBUNIA.
ENTUZIASMUL dansa de mulţumire iar BUCURIA ţopăia pentru că a reuşit să convingă ÎNDOIALA şi chiar INDIFERENŢA, cea pe care n-o interesa nimic.
Dar nu toţi au vrut să participe. ADEVĂRUL a preferat să nu se ascundă.
De ce? Pentru că la sfârşit îl găseau mereu.
ORGOLIUL considera că jocul acesta era o prostie. În fond îl deranja că nu fusese ideea lui. Iar LAŞITATEA a preferat să nu rişte.
NEBUNIA a început iute să numere.
Prima care s-a ascuns a fost LENEA care , aşa cum face mereu, s-a tolănit pe prima piatră care i-a ieşit în cale.
INVIDIA s-a ascuns după TRIUMF, care prin propriile puteri, a reuşit să se urce în copacul cel mai înalt.
GENEROZITATEA aproape nu reuşea să se ascundă. Fiecare loc i se părea minunat pentru oricare dintre prieteni.
Lacul cristalin pentru FRUMUSEŢE.
Coroana unui copac era perfectă pentru TIMIDITATE.
O adiere de vânt i se părea magnifică pentru LIBERTATE.
În fine, după ce s-a gândit la toţi, GENEROZITATEA s-a ascuns într-o rază de soare.
EGOISMUL în schimb a găsit un loc foarte bun de la început. Era aerisit, comod, doar pentru el.
MINCIUNA s-a ascuns după curcubeu.
Iar PASIUNEA şi DORINŢA, printre vulcani.
Când NEBUNIA aproape terminase de numărat, DRAGOSTEA încă nu găsise un loc să se ascundă căci toate erau ocupate.
Până ce într-un târziu a văzut o tufă de trandafiri şi s-a hotărât să se ascundă între flori.
“Un milion!”, zise NEBUNIA. Şi începu să caute. Prima care a apărut a fost LENEA care era la doi paşi.
PASIUNEA şi DORINŢA s-au simţit în vibraţia vulcanilor.
Fără să vrea a găsit INVIDIA. Şi a găsit imediat şi TRIUMFUL.
Pe EGOISM nici n-a trebuit să-l caute pentru că a ieşit singur. Ascunzătoarea lui era de fapt un cuib de viespi.
De atâta căutat, NEBUNIEI i s-a făcut sete. Şi apropiindu-se de lac a descoperit FRUMUSEŢEA.
A fost mult mai uşor să găsească INDOIALA. Stătea şi nu putea să se hotărască unde să se ascundă.
Aşa i-a găsit pe toţi.
TALENTUL era în iarba crudă
NELINIŞTEA, într-o peşteră întunecată.
MINCIUNA, în spatele curcubeului
Şi a găsit chiar şi UITAREA, care uitase că se joacă de-a ascunselea.
Doar DRAGOSTEA nu era de găsit.
NEBUNIA a căutat în fiecare copac, în fiecare izvor, pe crestele munţilor.
Şi când era să se dea bătută, a văzut tufa de trandafiri.
A luat un băţ şi a început să mişte crengile. Imediat s-a auzit un ţipăt de durere.
Spinii răniseră ochii DRAGOSTEI.
NEBUNIA nu ştia ce să mai facă să se scuze. A plâns, s-a rugat, a implorat, a cerut iertare şi a promis să rămână mereu împreună.
De atunci DRAGOSTEA este oarbă şi NEBUNIA este mereu lângă ea.

Cu drag pentru voi, Loredana.

joi, 5 februarie 2009

scriu, deci exist





Arta de a scrie şi rescrie frumos


„Scriţi, băieţi, numai scriţi!” suna acu mai bine de un veac jumătate îndemnul lui Kogălniceanu. De atunci şi până în zilele noastre, scrisul s-a transformat mai mult decât puteau anticipa paşoptiştii.
Se spune că românul s-a născut poet... De fapt s-a născut la fel ca toţi locuitorii terrei, bebeluş. Poet a devenit de regulă după prima iubire terminată-n lacrimi sau după, nu, nu primul, după un anumit pahar. Oricum, adepţi ai înţelepciunii populare primită moştenire de la strămoşii latini, care spune: „vorba zboară, scrisul rămâne”, majoritatea dintre noi am "produs" cândva, cu predilecţie în adolescenţă (dar avântul creator nu s-a oprit aici) poezii, povestiri, nuvele sau orice.
Îmi place să văd acum , la amploarea pe care au luat-o revistele, ziarele, saiturile, forumurile, blogurile, că lumea nu şi-a pierdut plăcerea de a scrie. E oarecum interesant de urmărit , după toată experienţa de viaţă câstigată, şi după toate schimbările psihologice, sociale, culturale intervenite între timp, că ne mai place să scriem. Da, indubitabil, există plăcerea de a scrie. Şi unii dintre noi o au din plin...
„Dragul meu jurnal...” cam aşa începeau acu mai mulţi ani (mai foarte mulţi) confesiunile timid aşezate într-un caiet ales cu grijă şi pitit cu şi mai multă grijă să nu dea nimeni de el. Mai am şi acum caietele acelea (că nu am putut să mă opresc la unul singur, vorba lui Blaga, poetul, „ şi după orişice aş spune înc-o dată...”) pe care le răsfoiesc cu mult drag, dar şi cu îngăduinţă faţă de naivitatea-mi de atunci şi cu multe zâmbete...
Acum, cu mai mulţi ani adunaţi dar nu cu la fel de multă înţelepciune, mi-am luat naivităţile, timidităţile, spaimele, neliniştile, fanteziile, gândurile împrăştiate şi le-am mutat din paginile secrete ale jurnalului din sertar într-un jurnal virtual.
Am citit odată că majoritatea maeştrilor într-ale liniştii interioare afirmă că scrisul are puteri vindecătoare. Că o dată ce ai scris ceva care te măcină, care te frământă şi nu-ţi dă pace, te-ai eliberat de acel ceva. Astfel se atribuie scrisului o putere terapeutică vindecătoare. Dacă e să cred în puterea magică a scrisului care ne vindecă de toate plăgile, judecând după numărul exorbitant de bloguri, cred că foarte curând vom fi un popor sănătos tun. Cel puţin psihic. De altfel, nu are ce să fie rău. Decât ospicii, mai bine bloguri.
Dacă ar fi să accept definiţia lui Kafka (şi cine sunt eu să îl contrazic pe Kafka) conform căruia: „scrisul e o formă a rugăciunii”, ar trebui să cred că suntem, în vremurile din urmă, foarte religioşi. Ceea ce iar nu ar fi rău. Măcar de-ar fi adevărat...
Nicolae Iorga, un om care de altfel a scris nu glumă, spunea: „Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel, le ia vântul!” Eu nu ştiu încă precis dacă gândul meu „face” flori sau buruieni , dar eu, cuminte şi ascultătoare, scriu.

luni, 2 februarie 2009

Acum slobozeşte pe robul Tău...


În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim." (Luca 2:37-38).

În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine.
Mie mi-a plăcut de când mă ştiu această sărbătoare a Întâmpinării Domnului.
Din timpuri mai recente, din vremea studenţiei mele mai precis, îmi place tare mult şi o poezie a părintelui Chirilă, pe care o asociez cu această zi.

PLÂNGEA O ICOANĂ

Femeie,
sabie va trece prin sufletul tău,
spunea oarecând Simeon,
Dreptul
rostind „acum slobozeşte pe robul tău”.
Stăpâne,
ce ai făcut cu mama ta?

Bietul cavaler ce şi-a pierdut teaca
şi nevoind să-şi lepede sabia,
căci război venea,
şi-a împlântat-o în trup.
Ce ai făcut cu ea?
El n-a răspuns şi din tăcerea Lui
am înţeles că în Ierusalin fierarii lucrau
să facă cuiele pentru El
de aceea, hapsâni şi hulpavi,
îi furaseră teaca, trupul cel firav,
cu suflet în el,
ca să nu sărăcească vistieria
lui Pilat şi Caiafa cu trei cuie,
cât trebuia pentru El.
Atunci a plâns ea, cea care a zis: „Să fie!”
Căci sabia se afunda cu fiecare cui,
acum îi plânge icoana.

Ciocanul loveşte în inima de mamă
purtat de făuritorii de cuie
căci unii zic sunt trei iar alţii patru
dar fiecare ştie câte cuie
a zămislit prin propriu-i păcat.
Şi atunci plânge icoana
căci sabia i-a rămas
nevăzută
cum se afundă in inima ei şi a Lui
cu fiecare cui.
Plângea o icoană şi plânge mereu
căci în Ierusalim toţi fierarii
se ceartă de la tehnologia
făuririi unui cui –
al cui?

Al meu sau al tău,
dacă vrei, al oricui.


Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.