luni, 29 august 2011

Astăzi e ziua mea!

Când eram fetița părinților mei, când eram mică-mică, nu țin minte să-mi fi sărbătorit vreodată ziua mea. Nu spun că asta nu s-a întâmplat. Pur și simplu eu nu-mi amintesc. În zestrea mea de amintiri pe care o port cu mine de atâția ani nu a rămas nimic despre un asemenea eveniment, nici o urarea făcută de părinți, nici o lumânare plăpândă, nici un tortuleț, nici un cadou deosebit, nici măcar vreo poză rătăcită. Nimic.
Nu-mi pot delimita clar în amintiri care e prima zi de naștere pe care am sărbătorit-o.
În vremea copilăriei mele, în sătucul în care am crescut, nu se punea un accent deosebit pe zilele de naștere ale copiilor.
Când am mers la școală, în spatele catalogului era o rubrică cu data nașterii. În dreptul meu scria: 29 august.
Da, ziua mea era 29 august, zi de mare sărbătoare.
Cât timp au trăit bunicii mei, mămuța și tătuța, nu m-au sărbătorit niciodată cu tort și cu petreceri. Probabil și pentru că ziua mea era zi de post. Dar nici nu uitau de ziua mea. În fiecare an, în ziua sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Bătezătorul,la masa de prânz, primeam un pepene roșu sau un harbuz cum îi spuneam noi și o sută de lei. În fiecare an. Acum mai multă vreme, la țară nu se aduceau pepeni din import, nu erau sere, nu știu cum se făcea că atunci era prima dată în an când mâncam pepene. Și de multe ori și singura dată.
De atunci, ori de câte ori mă gândesc la ziua mea îmi revine în minte și în suflet dulceața și parfumul harbuzului. Așa am petrecut an după an; eu, bunicii, harbuzul și suta de lei. Și tot fără nicio poză. Iar ca o coincidență stranie, când m-am gândit la lucru acesta și am căutat prin casă, nu am găsit nicio fotografie de la ziua mea. Nici măcar din anii din urmă, când chiar m-am sărbătorit cu toate cele necesare unei asemenea împrejurări.
La 14 ani mi-am făcut și eu buletinul ca toți copiii patriei. Eram o puștoaică de la țară dar cu buletin de oraș. Tata fusese chemat la poliție să-mi dea certificatul de naștere să mi se poată face buletinul. Și a venit și ziua în care mi l-am ridicat. Nu de la ghișeu, ca toată lumea, ci dintr-un frumos birou, unde un domn polițist drăguț m-a felicitat și mi-a înmânat buletinul. Pluteam de fericire. Trăiam din plin euforia momentului.
În momentul în care mi-am deschis buletinul, lumea mea s-a prăbușit.
În buletinul meu, în mult-așteptatul meu buletin scria: data nașterii: 30 august.
La început m-am panicat. E o greșeală. Nu se poate! Mi-au greșit buletinul! Eu sunt născută în 29. Nu e posibil așa ceva! Îmi vreau ziua mea înapoi!
Poate vouă nu vi se pare nimic prea grav, dar în viața mea în care nu aveam enorm de multă statornicie, aveam nevoie de un reper indestructibil, ceva sută la sută sigur, cum ar fi să nu ai dubii asupra unor lucruri în aparență simple și banale, de exemplu data nașterii.
Un an întreg, până am mers la liceu am stat ca pe ghimpi și m-am rugat să se întâmple un miracol, să fie altă dată trecută în certificat decât în buletin. Atunci, pentru înscriere, tata mi-a dat certificatul de naștere în care scria aceeași nenorocire: 30 august.
Din anul acela, când e vorba de acte și alte chestiuni legale, răspund fără să clipesc. Sunt născută în 30 august. Dar dacă sunt întrebată de prieteni sau alți curioși, răspund 29 și 30. O vreme spuneam 29 sau 30. Dar între timp profit și eu să mă sărbătoresc în ambele zile. Știți voi, dacă viața îți dă lămâi faci limonadă sau dacă viața îți oferă lămâi îți aduci un gin, după caz, după cum preferați. Eu m-am împăcat între timp cu lămâile mele. Și nu mă surprinde nici când sunt felicitată pe 31.
O vreme am fost foarte discretă când era vorba despre ziua mea. Nu trâmbițam nicidată că se apropie, știți voi, cum fac copiii care spun luna asta va fi ziua mea sau maine e ziua mea. Nu. Eu tăceam și așteptam să văd cine își amintește de mine. Eram cam masochistă de felul meu, deoarece lumea avea și alte treburi de făcut. Desigur, un asemenea comportament nu mi-a adus nimic bun, decât durere, amărăciune și multe nopți de plâns. Dar eu tot timpul am fost o adolescentă ciudățică, introvertită și foarte bună prietenă cu plânsul, prin urmare nu era ceva neobișnuit.
Cel mai mult m-a durut însă când am împlinit 18 ani. Evident și atunci am așteptat să văd cine își amintește. Dar nu și-a amintit nimeni de cei 18 ani ai mei și marea mea aniversare. Nimeni. În niciuna din cele două zile.
Între timp, am învățat și eu de la fiica mea, care își anunță încă din ianuarie ziua ei din mai.
Așa că...
Astăzi împlinesc 33 de ani!
Astăzi e ziua mea!
Și maine!


vineri, 26 august 2011

Câteva poze de la mare - Paula

Surioara mai mare s-a simțít la mare ca peștele în apă.
A fost în mediul ei. De aceea nu a fost un model prea docil, că nu stătea două clipe să-i facem fotografii, ea mereu era în mare.
Degeaba o tot rugam să stea și ea măcar două minute fără să intre în apă și să se ude leoarcă, că nu ne-am înțeles la capitolul ăsta. Cum ajungeam pe plajă, cum era în apă.

Momentele ei de bucurie și de joacă:




Iar aici a sta cuminte și la o scurtă ședință foto.


Cam așa a arătat o parte din distracția noastră de la mare.
Oh! Si până la anu mai este atâta vreme...

Câteva poze de la mare - Georgia

Georgia a fost o fetita model la mare. A intrat in apa fară probleme, s-a bălăcit cât de mult a putut, dar cel mai mult a dormit pe malul mării.
Cum ajungeam, intra în apă, stătea să o bată valurile cam o jumătate de oră, apoi își făcea pe plajă somnul de frumusețe și câte două ore. Cand se trezea intra în apă sau se juca în nisip cu jucăriile, după care plecam de pe plajă că deja venea amiaza. La amiază își făcea un alt somn de frumusețe. Ritualul complet se repeta după amiaza.
Aici se pregătește de plajă.

Cu jucăriile se juca în nisip nestingherită de nimic.


Marea adusă la pachet în bărcuța noastră, care a avut și utilizări mai bune, draga de ea.

Aici era cu Dragoș, băiețelul nașilor ei, distrându-se de minune într-o piscinuță care nu era a noastră, dar asta nu a împiedicat-o să o cotropească.

Și o poză din mare.

Și una de sub mare, dintre pești și rechini. Nu, nu am făcut scufundări în mare, poza e de la acvariu din Tulcea. Într-unul din bazine aveau amenajat un tub în care intrai și vedeai cum se rotește rechinul în jurul tău.

Evident, pozele nud, inevitabile când este vorba de o fetiță bebeluș care face plajă, au fost cenzurate.

marți, 23 august 2011

Somnul copilariei...

Frumusica noastră cea mică adoarme întotdeauna la sân și abia după ce își face toate tabieturile sale. Și are multe, nu degeaba îi spune mama bebe bătrân. Bebele bătrân ține la condițiile ei și știe să-și ceară drepturile. Și adoarme mereu în condiții de maximă liniște. Așa e ea.
Numai pe malul mării adormea în zgomotul valurilor, dar tot culcușită în brațele mamei.
De aceea, ipostaza aceasta, recunosc că nu credeam că am s-o apuc să o văd vreodată în casa mea:



Somnic dulce, că tot e amiaza!

sâmbătă, 20 august 2011

Lecția de citire

Paula va merge din toamnă în grupa pregătitoare. Iar în grupa pregătitoare va învăța literele și să citească. Noi făceam asta la școală, dar se pare că acum majoritatea copiilor învață să citească încă de la grădiniță.
Eu, dat fiindcă ea abia a terminat grupa mare, nu am stresat-o cu cititul, dar cunoaște bine literele. Mai și leagă câteodată, dar cuvinte mici, din două sau trei litere și știe să le citească doar pe acelea pe care le știe foarte bine, cum ar fi numele noastre.
Într-una din zilele astea, în timp ce ne jucam, văd o cutie și îi zic:
Hai să vedem ce scrie aici! Care e prima literă?
I.
A doua ?
A.
A treia?
U.
Următoarea?
R.
Si ultima?
T.
Mai citește-le o dată.
I, A, U, R, T le citeste ea, cu pauze cam de 10 secunde între ele.
Si cum se citeste I A U R T, spun eu literele rapid să înțeleagă copilul despre ce e vorba.
La care ea spune foarte calmă și senină:
Se citește Napolact.
Cam așa decurge la noi citirea. Deocamdată...

Intoarcerea acasă

Stiți care este cel mai rău vin?
Vin din concediu...
Da, cam așa e la noi acum. După o lună de concediu, vacanță, relaxare, am ajuns aseară acasă. Deocamdată încă suntem destul de stingheri în propria casă, abia am terminat de aerisit și de desfăcut bagajele, parcă nu ne găsim locul. Obișnuiți fiind cu răcoarea de la munte, căldura asta de aici ne-a cam moleșit.
Am fost foarte norocoși vara asta, că tati a reușit să aibă tot concediul legat, nu fărămițat ca altă dată.
Bilanțul de concediu arată cam așa:
*ne-am făcut sediul general la munte, de unde am fugit o săptămână și la mare.
*am experimentat cum e să mergi într-un concediu așa lung cu trei fete. Am avut pentru o lună o fată în plus; o fată de vacanță. Dar ne-am întors întregi, nu a fost o experiență prea grea, ne-am descurcat destul de onorabil, zic eu.
*ne-am întâlnit cu rude și prieteni dragi.
*am plimbat broscuta cu noi peste tot, inclusiv la mare. La mare am luat-o cu gândul de a-i reda libertatea lângă un lac cu apă dulce, dar nu a fost posibil din cauza plânsetelor unei anumite fetițe, care s-a răzgândit, așa că s-a dus pe apa sâmbetei intenția noastră onorabilă.
*am trecut Dunărea cu bacul.
*am reușit să facem dependentă de înghețată mezina noastră, care mă lăsa întotdeauna fără porție.
*suntem cu toții sănătoși (deși preț de vreo 3 zile ne-am luptat cu o enterocolită luată de la mare), veseli, bronzați și pregătiți pentru un nou an de muncă.
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.