Astăzi e ziua mea!

Când eram fetița părinților mei, când eram mică-mică, nu țin minte să-mi fi sărbătorit vreodată ziua mea. Nu spun că asta nu s-a întâmplat. Pur și simplu eu nu-mi amintesc. În zestrea mea de amintiri pe care o port cu mine de atâția ani nu a rămas nimic despre un asemenea eveniment, nici o urarea făcută de părinți, nici o lumânare plăpândă, nici un tortuleț, nici un cadou deosebit, nici măcar vreo poză rătăcită. Nimic.
Nu-mi pot delimita clar în amintiri care e prima zi de naștere pe care am sărbătorit-o.
În vremea copilăriei mele, în sătucul în care am crescut, nu se punea un accent deosebit pe zilele de naștere ale copiilor.
Când am mers la școală, în spatele catalogului era o rubrică cu data nașterii. În dreptul meu scria: 29 august.
Da, ziua mea era 29 august, zi de mare sărbătoare.
Cât timp au trăit bunicii mei, mămuța și tătuța, nu m-au sărbătorit niciodată cu tort și cu petreceri. Probabil și pentru că ziua mea era zi de post. Dar nici nu uitau de ziua mea. În fiecare an, în ziua sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Bătezătorul,la masa de prânz, primeam un pepene roșu sau un harbuz cum îi spuneam noi și o sută de lei. În fiecare an. Acum mai multă vreme, la țară nu se aduceau pepeni din import, nu erau sere, nu știu cum se făcea că atunci era prima dată în an când mâncam pepene. Și de multe ori și singura dată.
De atunci, ori de câte ori mă gândesc la ziua mea îmi revine în minte și în suflet dulceața și parfumul harbuzului. Așa am petrecut an după an; eu, bunicii, harbuzul și suta de lei. Și tot fără nicio poză. Iar ca o coincidență stranie, când m-am gândit la lucru acesta și am căutat prin casă, nu am găsit nicio fotografie de la ziua mea. Nici măcar din anii din urmă, când chiar m-am sărbătorit cu toate cele necesare unei asemenea împrejurări.
La 14 ani mi-am făcut și eu buletinul ca toți copiii patriei. Eram o puștoaică de la țară dar cu buletin de oraș. Tata fusese chemat la poliție să-mi dea certificatul de naștere să mi se poată face buletinul. Și a venit și ziua în care mi l-am ridicat. Nu de la ghișeu, ca toată lumea, ci dintr-un frumos birou, unde un domn polițist drăguț m-a felicitat și mi-a înmânat buletinul. Pluteam de fericire. Trăiam din plin euforia momentului.
În momentul în care mi-am deschis buletinul, lumea mea s-a prăbușit.
În buletinul meu, în mult-așteptatul meu buletin scria: data nașterii: 30 august.
La început m-am panicat. E o greșeală. Nu se poate! Mi-au greșit buletinul! Eu sunt născută în 29. Nu e posibil așa ceva! Îmi vreau ziua mea înapoi!
Poate vouă nu vi se pare nimic prea grav, dar în viața mea în care nu aveam enorm de multă statornicie, aveam nevoie de un reper indestructibil, ceva sută la sută sigur, cum ar fi să nu ai dubii asupra unor lucruri în aparență simple și banale, de exemplu data nașterii.
Un an întreg, până am mers la liceu am stat ca pe ghimpi și m-am rugat să se întâmple un miracol, să fie altă dată trecută în certificat decât în buletin. Atunci, pentru înscriere, tata mi-a dat certificatul de naștere în care scria aceeași nenorocire: 30 august.
Din anul acela, când e vorba de acte și alte chestiuni legale, răspund fără să clipesc. Sunt născută în 30 august. Dar dacă sunt întrebată de prieteni sau alți curioși, răspund 29 și 30. O vreme spuneam 29 sau 30. Dar între timp profit și eu să mă sărbătoresc în ambele zile. Știți voi, dacă viața îți dă lămâi faci limonadă sau dacă viața îți oferă lămâi îți aduci un gin, după caz, după cum preferați. Eu m-am împăcat între timp cu lămâile mele. Și nu mă surprinde nici când sunt felicitată pe 31.
O vreme am fost foarte discretă când era vorba despre ziua mea. Nu trâmbițam nicidată că se apropie, știți voi, cum fac copiii care spun luna asta va fi ziua mea sau maine e ziua mea. Nu. Eu tăceam și așteptam să văd cine își amintește de mine. Eram cam masochistă de felul meu, deoarece lumea avea și alte treburi de făcut. Desigur, un asemenea comportament nu mi-a adus nimic bun, decât durere, amărăciune și multe nopți de plâns. Dar eu tot timpul am fost o adolescentă ciudățică, introvertită și foarte bună prietenă cu plânsul, prin urmare nu era ceva neobișnuit.
Cel mai mult m-a durut însă când am împlinit 18 ani. Evident și atunci am așteptat să văd cine își amintește. Dar nu și-a amintit nimeni de cei 18 ani ai mei și marea mea aniversare. Nimeni. În niciuna din cele două zile.
Între timp, am învățat și eu de la fiica mea, care își anunță încă din ianuarie ziua ei din mai.
Așa că...
Astăzi împlinesc 33 de ani!
Astăzi e ziua mea!
Și maine!