scriu, deci exist

Arta de a scrie şi rescrie frumos


„Scriţi, băieţi, numai scriţi!” suna acu mai bine de un veac jumătate îndemnul lui Kogălniceanu. De atunci şi până în zilele noastre, scrisul s-a transformat mai mult decât puteau anticipa paşoptiştii.
Se spune că românul s-a născut poet... De fapt s-a născut la fel ca toţi locuitorii terrei, bebeluş. Poet a devenit de regulă după prima iubire terminată-n lacrimi sau după, nu, nu primul, după un anumit pahar. Oricum, adepţi ai înţelepciunii populare primită moştenire de la strămoşii latini, care spune: „vorba zboară, scrisul rămâne”, majoritatea dintre noi am "produs" cândva, cu predilecţie în adolescenţă (dar avântul creator nu s-a oprit aici) poezii, povestiri, nuvele sau orice.
Îmi place să văd acum , la amploarea pe care au luat-o revistele, ziarele, saiturile, forumurile, blogurile, că lumea nu şi-a pierdut plăcerea de a scrie. E oarecum interesant de urmărit , după toată experienţa de viaţă câstigată, şi după toate schimbările psihologice, sociale, culturale intervenite între timp, că ne mai place să scriem. Da, indubitabil, există plăcerea de a scrie. Şi unii dintre noi o au din plin...
„Dragul meu jurnal...” cam aşa începeau acu mai mulţi ani (mai foarte mulţi) confesiunile timid aşezate într-un caiet ales cu grijă şi pitit cu şi mai multă grijă să nu dea nimeni de el. Mai am şi acum caietele acelea (că nu am putut să mă opresc la unul singur, vorba lui Blaga, poetul, „ şi după orişice aş spune înc-o dată...”) pe care le răsfoiesc cu mult drag, dar şi cu îngăduinţă faţă de naivitatea-mi de atunci şi cu multe zâmbete...
Acum, cu mai mulţi ani adunaţi dar nu cu la fel de multă înţelepciune, mi-am luat naivităţile, timidităţile, spaimele, neliniştile, fanteziile, gândurile împrăştiate şi le-am mutat din paginile secrete ale jurnalului din sertar într-un jurnal virtual.
Am citit odată că majoritatea maeştrilor într-ale liniştii interioare afirmă că scrisul are puteri vindecătoare. Că o dată ce ai scris ceva care te măcină, care te frământă şi nu-ţi dă pace, te-ai eliberat de acel ceva. Astfel se atribuie scrisului o putere terapeutică vindecătoare. Dacă e să cred în puterea magică a scrisului care ne vindecă de toate plăgile, judecând după numărul exorbitant de bloguri, cred că foarte curând vom fi un popor sănătos tun. Cel puţin psihic. De altfel, nu are ce să fie rău. Decât ospicii, mai bine bloguri.
Dacă ar fi să accept definiţia lui Kafka (şi cine sunt eu să îl contrazic pe Kafka) conform căruia: „scrisul e o formă a rugăciunii”, ar trebui să cred că suntem, în vremurile din urmă, foarte religioşi. Ceea ce iar nu ar fi rău. Măcar de-ar fi adevărat...
Nicolae Iorga, un om care de altfel a scris nu glumă, spunea: „Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel, le ia vântul!” Eu nu ştiu încă precis dacă gândul meu „face” flori sau buruieni , dar eu, cuminte şi ascultătoare, scriu.