Reciteam zilele trecute o poezie şi mi-am amintit de vremurile în care nici nu respiram când îmi dormea micuţa; iar în casă, inutil să mai spun, era o linişte deplină. Îmi amintesc că atunci când era mică - mică şi dormea stăteam cu urechea lipită, la propriu şi la figurat, de pătuţul ei. tresăream la fiecare zgomot sau respiraţie mai sacadată. Ştiu că soţul mă întreba "ai şi tu o ureche lungă lipită de pătuţ?". Da. Aveam. Şi chiar dacă au trecut anii, urechea s-a mai dezlipit de pătuţ, fără însă să se depărteze de tot, dar gura tot închisă a rămas. Aşa că ştiu şi înţeleg toate mamele care spun alături de Nichita:
Taci,
mergi pe vârfuri
de la degetele cele mici de la picioare.
Taci,
copilul doarme,
însuşi vântul nu mai suflă
însăşi pasărea nu se mai zboară.
Taci,
copilul doarme
Taci, copilul doarme
chiar şi eu
îmi ţin cuvântul
negândit în gând
să nu cumva ca din greşeală
să fac vreun zgomot din înţelesuri.
Taci, copilul doarme
Taci, copilul doarme
Taci şi tu, cântecule, taci, taci. (Nichita Stănescu).
:) eu si acum ma trezesc noaptea sa o privesc cum doarme, o ascult cum rasufla, iar cand mi se pare ca nu o aud pun gura pe spatele ei, pe fata ei... - si are deja un an si patru luni.
RăspundețiȘtergereeste un ingeras!
toti copiii sunt niste ingerasi!