Frumuseţi miniaturale

Mă uit în ultima vreme destul de des la televizor. Încep să cred că iubiţii noştri conducători au, care va să zică, dreptate cand spun ca noi mamele nu facem nimic toată ziua, decât stăm cu ochii în telenovele şi, evident, tocăm banii statului. Mă deprofesionalizez, ca să citez un termen auzit azi. Nu tu Shopenhauer, nu tu Tolkien sau Dostoievski, nici măcar Minulescu sau Cătărescu, cum au auzit că se cultivă oficialităţile. Eu, nimic din toate astea. Banale cărţi de puericultură, de gastrononie, psihologie şi educaţie bebeluşească. Prostioare... cum ar spune unii inţelegători cu delăsarea şi chiar regresul intelectual al mamelor. Si bineinţeles, mă delectez, spre deliciul denigratorilor, cu tv-ul.

O emisiune la care am reuşit să mă uit de câteva ori cap-coadă, şi la care nu încetez a mă minuna, este Frumuseţi miniaturale, in traducerea noastră, titlul ei fiind Toddlers&tiaras. Pentru cei care nu ştiu, sunt concursuri de frumuseţe pentru fetiţe, pentru copii de fapt, că sunt şi băieţei pe acolo rătăciţi. Iar unii au o vârstă foarte mică, am văzut şi fetiţe de doi ani participând la concurs. Şi concursul de minimiss e altfel decât pentru adulţi, în sensul că fetiţele trebuie să fie cât mai nenaturale posibil. Nici nu ştiu dacă te primesc acolo nemachiată şi necoafată. Nici nu mai seamănă cu ele insele, sunt ca nişte păpuşele. Frumoase de pică, dar păpuşi, nu fetiţe.
M-am uitat de câteva ori şi de fiecare dată sunt la fel de mirată. Încerc să fac abstracţie de mamele care de cele mai multe ori au în jur de 120 de kg şi care recunosc că sunt dependente de concurs, ele şi nu copii; de fetiţele care plâng şi spun că nu vor să fie îmbrăcate sau care pur şi simplu se tăvălesc pe jos uneori, în timp ce părinţii afirmă că e doar o toană de vedetă, că ele ar fi ahtiate de fapt după concursuri; de jucăriile de pluş ţinute pe canapea nu pentru joacă ci pe post de membri ai juriului. Poate că la mijloc nu sunt frustrările şi dorinţa enormă a unor părinţi de a ieşi în evidenţă, uneori cu eforturi financiare serioase. Poate chiar primează interesul acelor fetiţe si părinţii lor ştiu ce e mai bine pentru ele, chiar dacă le privează de la joacă şi le silesc la repetiţii chiar şi câteva luni, după cum spuneau în reportaj, până le iese perfect anumite figuri.
Evident, uneori mult prea evident, la fiecare două fraze, absolut fiecare mămică ţine să spună cât de mult se distrează copilul ei pregătindu-se pentru concurs, cum totul e o minunată joacă şi cât de frumos şi armonios i se dezvoltă personalitatea de când participă la asftel de concursuri.
Şi mă tot întreb dacă părinţii aceia nu au aflat că există şi altă metodă de a distra copii de 4-5 ani şi a le forma o personalitate puternică, altfel decât silindu-i să poarte machiaje sofisticate, peruci, dinţi falşi (că doar sunt la vârsta la care dinţişorii lor reali sunt culeşi de Zâna Măseluţă) şi bronz artificial.



Aşa arată aceste frumuseţi. Pozele le-am găsit pe net. În emisiune pot spune că sunt chiar şi mai frumoase unele dintre ele. Adevărate frumuseţi în miniatură.
Văzându-le, nu e greu de înţeles de ce şi-ar dori un părinte să se mândrescă cu ele, de ce ar vrea ca şi fetiţa lui să arate aşa.
Şi totuşi, de câte ori mă uit la ele, ştiu exact cum nu vor arăta fetiţele mele.

de Sf. Andrei

"Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: <>. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).
Fiind Sfantul apostol care a increstinat poporul nostru, despre el se cunosc foarte multe lucruri, atat reale, cu temeiuri biblice, cat si foarte multe traditii populare din vremuri primordiale.
Mai jos va propun spre ascultare Colindul Sf. Andrei:



La multi ani tuturor celor care poarta acest frumos nume!
La multi ani Andrei!
La multi ani Andreea!

Cele doua cuvinte

Şcoala animalelor

În cartea sa “Growing Strong in the Seasons of Life” [Fii puternic în anotimpurile vieţii], Dr Charles Swindoll scrie o povestioara foarte interesanta, numita Şcoala animalelor. Povestirea a circulat la noi intr+o serie de volume foarte populare la sfarsitul anilor 90, Supa de pui pentru suflet.
“Odată, animalele s-au hotărât să facă ceva semnificativ pentru a preîn­tâmpina problemele lumii noi. Aşa că au organizat o şcoală. Au implementat o programă de acti­vităţi pentru alergare, căţărare, înot şi zbor. Pentru a o face mai uşor de administrat, toate ani­malele s-au înscris la toate materiile.
Raţa se pricepea de minune la înot. De fapt, era mai bună la înot chiar decât instructorul! Totuşi, a luat doar notă de trecere la zbor şi s-a descurcat foarte slab la alergat. Pentru că era aşa de lentă la alergat, a trebuit să renunţe la înot şi să stea după ore să exerseze. Aceasta i-a afectat grav labele aşa că a devenit mediocră la înot. Dar “mediocru” era acceptabil, deci nimeni nu şi-a făcut griji în această privinţă, cu excepţia raţei.
Iepurele a rămas în fruntea clasei la alergat, dar i s-a dezvoltat un tic nervos la muşchii piciorului pentru că a avut foarte mult de recuperat la înot. Aşa că a luat în loc de 10 doar 7 la alergare şi a 4 la căţăratul în copaci.
Veveriţa era as în căţărat, dar a fost constant frustrată la ora de zbor pentru că profesorul o făcea să înceapă de la sol în sus şi nu din vârful copacilor în jos… aşa că a luat numai 7 la căţărat şi 6 la alergat.
Uliul a fost un elev problemă şi a fost sever disciplinat pentru că era non-conformist. La orele de căţărat, le-a depăşit pe toate celelalte animale, dar a insistat să ajungă sus prin propria sa metodă!
În cele din urmă, absolventul clasei s-a dovedit a fi un ţipar anormal, care făcea totul la nivel mediocru, stia sa innoate, reusea putin sa zboare, si chiar sa alerge si sa se catere putin. Însă profesorii erau mulţumiţi că cineva îşi însuşise toate materiile!"
Povestea asta am primit-o la prima mea şedinţă de consiliu profesoral, de la o doamnă directoare foarte drăguţă. Şi m-am gândit mult la ea pe parcursul anilor, ori de câte ori vedeam vreun "uliu" nedreptăţit sau o "raţă" ori o "veveriţă" frustrată, în timp ce atâţia "ţipari" culegeau roadele.
Iar în ultima vreme am ajuns să mă gândesc la ea şi ca părinte. Mă gândesc dacă nu cumva, uitând de propriile frustrări si convenţii pe care a trebuit să le suportăm, ridicăm ştacheta atât de sus, încât ne silim copii să devină, fără voia lor, "ţipari".

Fetele Gilmore

Unul dintre putinele seriale la care m-as uita de o mie de ori fara sa ma plictisesc e Fetele Gilmore. Este atat de bine realizat, cu replici inteligente si cu actrite frumoase, care vorbesc mult si care au un dialog viu, vibrant.
L-am vazut atunci, candva, la vremea lui. Dar pentru ca acum e din nou, pe Diva, canalul acela care inlocuieste Hallmarkul, nu ma pot abtine sa nu ma uit iar si iar.

Si apoi, fetele Gilmore au o relatie mama-fiica de invidiat.
Bine, in cazul lor, mama e si foarte tanara. Doar a avut fiica la 16 ani.
Eu mi-am dorit intotdeauna sa fiu o mama tanara, dar pana vor creste fetele mele, sper sa raman tanara macar in spirit.


Iar Rory e o fata cum cred ca isi doreste fiecare mama sa aiba.
Imi place de ea si de prietenele ei pentru ca au pasiuni frumoase, studiaza mult, citesc mult, se distreaza in limitele normalului, ceea ce acum e destul de greu de gasit.
Mi-ar placea sa fie redifuzat si cand vor creste fetele mele, sa ne uitam impreuna si sper, sa radem mult.
Mai jos, cateva replici din spumosul dialog mama-fiica.

Rory: Minţi.
Lorelai: Sunt misterioasă. Aşa fac femeile.

Lorelai: Eşti fiica mea preferată.
Rory: Spui asta tuturor fiicelor tale.
Lorelai: Da, dar vorbesc serios doar în cazul tău.

Rory: Vai, pantofii mei.
Lorelai: N-ai nevoie de pantofi. Pe vremea mea, mergeam peste 30 de kilometri prin zăpadă, doar ca să ajungem la pantofi.

Rory: Ne ducem. Ne uităm. Bună, Yale. Pa, Yale. Şi gata. Nicio supărare. Nicio întristare.
Lorelai: La câte propoziţii din două cuvinte te mai poţi gândi?

Lorelai: Mama - a fost aici. O simt.
Rory: Bunica nu a fost aici.
Lorelai: Simţi mirosul?
Rory: Ce miros?
Lorelai: Camera - miroase a vină şi a Chanel No. 5.

Rory: (vorbeşte la telefon cu Lorelai) Ţi-am zis să mă suni pe fix. Factura de la telefonul meu mobil este astronomică.
Lorelai: Dar o conversaţie cu mine - de nepreţuit.

Rory: Am nevoie de tine, am nevoie să fii aici, am nevoie de tine acum. Nu pot să fac asta de una singură. Am nevoie de mămica mea şi, fir-ar să fie, nu-mi pasă cine ştie asta.

Rory: Ştii, întotdeauna reuşeşti să mă determini să-ţi spun ceea ce gândesc.
Lorelai: Da, iar lecţia pe care am învăţat-o cu această ocazie este că nu ar trebui să devii spion.

Lorelai: Mi-e dor de Max.
Rory: Ştiu.
Lorelai: Am avut un vis cu el acum câteva nopţi.
Rory: Murdar?
Lorelai: Nu. Deloc. Şi când vei împlini 21 de ani, îţi voi spune răspunsul real.

Lorelai: Doamnele niciodată nu se servesc singure cu aperitive. Doamnele niciodată nu se servesc singure cu nimic. Nici măcar nu au propriile idei.
Rory: O, Doamne.
Lorelai: Ele trebuie să stea neajutorate şi să aştepte un tânăr puternic să vină şi să le ofere ajutorul. Nu calcă în băltoace şi nici nu sar peste ele. Nici măcar nu trebuie să se uite la băltoace. Chiar trebuie să fie legate la ochi, băgate într-un sac şi ridicate peste băltoace.
Rory: Nu există o regulă referitoare la cât de mult ar trebui să vorbească doamnele?
Lorelai: Ăă, nu.

Lorelai: Te rog să nu studiezi atât de mult încât să devii genială, apoi să înnebuneşti, să te transformi într-un chelios cu capul în formă de ou şi să încerci să iei în stăpânire lumea, pentru că vreau să mergem să îmi cumpăr pantofi în weekend.
Rory: Promit că nu voi înnebuni înainte să-ţi luăm o pereche de cizme.

Rory: Deci, petrecerea asta pe care o să o dea bunica o să fie un eveniment important?
Lorelai: Nu chiar. Guvernul n-o să lucreze în ziua respectivă. Drapelele o să fie în bernă. Barbra Streisand o să aibă ultimul concert... din nou.
Rory: Îhî.
Lorelai: Papa are alte angajamente, dar încearcă să le amâne. Totuşi, Elvis şi Jim Morrison vor veni şi vor aduce cartofi prăjiţi.

Lorelai: Ia uitaţi-o pe fetiţa mea, se duce să conducă lumea!
Rory: Paris o să conducă lumea, eu o să ţin cheile.
Lorelai: Vai, eşti drăguţă, eşti deşteaptă. Mai ai nevoie doar de o rudă beţivă în fundal care să te pună într-o lumină proastă prin tot ceea ce face.
Rory: Te ocupi tu de asta?
Lorelai: Deja ţi-am luat-o înainte.

Oricum, daca nu l-ati vazut deja ca si mine, de foarte multe ori posibil, merita sa va faceti un pic de timp.

despre milostenie

pentru ca...
"Postul nu se ridica la cer, daca nu are de sora milostenia.
Socoteste milostenia nu ca o cheltuiala, ci ca un venit, nu ca o pierdere, ci ca un castig; caci tu prin ea dobandesti mai mult decat ai dat. Tu dai paine, si dobandesti viata cea vesnica; tu dai haina, si dobandesti vesmantul nemuririi; tu ingaduiesti locuirea sub acoperamantul tau si dabandesti imparatia Cerului; tu dai cele trecatoare si dobandesti in locul lor cele ce traiesc in veci.
Da deci saracilor, pentru ca, atunci cand odinioara tu insuti nu vei putea sa vorbesti pentru sine, mii de buze sa vorbeasca pentru tine si milostenia sa fie mijlocitorul tau. Caci milostenia este banul de rascumparare pentru sufletele noastre.
Milostenia nu se judeca dupa masura puterii, ci dupa masura vointei celei bune.
Insa cat de mult trebuie sa dai? Da pe cat poti da. De ai un ban, cumpara cu dansul cerul, nu pentru ca cerul este ceva asa de ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este asa plin de iubire". Sf. Ioan Gura de Aur.

Bucatele de viata

Am primit de la Anda o leapsa, in care ar trebui sa imi pun in ordine cronologica viata. Viata mea pusa pe tapet, ma rog, pe laptop, dar tot mi se pare dificil. Nu ca as vrea sa las impresia ca am trait cine stie ce aventuri super interesante, ci tocmai pentru ca nu le-am trait, de asta e greu. Dar vorba multa...
Pana la 5 ani am multe amintiri frumoase, dar nu le pot fixa, lega de o anumita data. Imi amintesc clipe minunate petrecute alaturi de parinti, nasterea fratelui meu, cum l-am urmarit o data pe tata si apoi m-am pierdut de el, cum mi-am spart capul in noaptea de revelion (asta o pot fixa, aveam 4 ani si 4 luni), cum mergeam la camin in Iasi.
La 5 ani si doua saptamani mi-a murit mama, asta stiu dureros de precis, de parca m-ar fi insemnat cineva cu un fier inrosit in fiecare celula. Eu aveam 5, ea 25. Si de aici totul s-a rasturnat. Tata probabil nu a putut suporta durerea si a decis sa mearga mai departe. Fara noi. Desi de atunci nu a mai intervenit niicodata decisiv in vietile noastre, atunci a luat singura si cea mai proasta decizie, de a ne desparti. Partea buna e ca eu am fost dusa la tara, la bunicii din partea mamei.
la 6 ani am avut o alta tragedie personala care m-a marcat, invatand pe propria piele ca necazurile nu vin niciodata singure. Tot atunci, fara nici o legatura una cu alta, l-am vazut pentru prima data pe Mos Craciun. Avea o suba intoarsa pe dos, la fel ca si pantalonii, si am reusit cu brio sa-mi inving emotiile in fata lui, spre deosebire de verisorul meu care s-a ascuns dupa pernele bunicii.
La 7 ani si 2 saptamani am mers la scoala.
Pe la 8 ani, in vreme de iarna ma ocupam cu desconspirarea lui mos Craciun, lucru pe care azi il regret, pentru ca intre timp am invatat sa cred cu adevarat in el si il rog calduros sa ma ierte. Si tot pe atunci, pe o vreme geroasa, mi-am lipit limba de poarta, la indemnurile sus-mentionatului verisor, de nu am putut vorbi o saptamana.
La 11 ani am vazut prima data marea, mi-a murit bunicul din partea tatalui si a venit si revolutia peste noi, tocmai cand fusesem numita sefa de detasament, of, cata nedreptate pe lumea asta.
La 14 ani mi-am facut buletinul, ca toata lumea de altfel, si am aflat cu stupoare ca ziua mea nu era cand stiam eu ca e , ci cu o zi mai tarziu. Mare jale... in primul rand pentru ca mi-a rasturant in capul si in sufletul meu orice urma de stabilitate, pana si lucrurile simple pe care le stiam despre mine, ca data nasterii, se dovedeau a nu fi ce stiam eu ca sunt; si in al doilea rand, sarbatorindu-ma de atunci in doua zile, tota lumea se fofileaza, ba ca era ieri, ba ca e maine, si raman fara cadouri...
La 15 ani am reusit la liceu si mi-a murit bunicul din partea mamei, cel care pentru mine mi-a fost mai mult decat un tata.
La 18 ani nu mi-a spus nimeni la multi ani, in nici una din zile, am fost suparata si am plans. Mult.
La 19 ani am terminat liceul.
la 21 de ani am ajuns studenta la Cluj. Tot atunci mi-a murit bunica, de mi se oprea inima pe strada de durere, infingandu-mi-se in cap o alta idee de care insa nu am reusit sa scap, cum ca nici o reusita nu imi vine fara sa aduca cu ea o pierdere uriasa.
La 24 de ani si doua luni am pasit in fata altarului, brat la brat cu prima iubire. Macar aici am avut si eu noroc cu carul.
La 25 de ani am terminat facultatea, m-am angajat la prima slujba pentru care ma scolisesm special, pentru ca pana atunci mai cochetasem si cu alte slujbe, am reusit la master, mi-am pierdut tata si bunica dinspre tata, mi-am publicat primul volum colectiv de poezii. Si mi-am invins o mare frica care ma bantuia din copilarie, aceea ca nu voi apuca sa depasesc aceasta varsta.
La 26 de ani terminasem masterul, am primit premiul uniunii scriitorilor pentru debut si am aflat ca sunt insarcinata si am nascut o mandrete de fetita, cu putin inainte de a implini 27 de ani.
la 29 de ani am pierdut o sarcina, s-a oprit, pur si simplu, din evolutie.
Iar inainte de a implini 32 am mai nascut o frumusete de fetita si am mai publicat o carte. Intre timp am implinit 32...
Peste alti 32 voi mai scrie sa va pun la curent.
Pana atunci predau leapsa Anei, Oanei, pentru Beatrice si pentru toti doritorii care au rabdarea de a povesti franturi din povestile lor de viata.

carl &ellie love story

Va spuneam un pic mai jos despre o poveste de iubire frumoasa, profunda si tulburatoare, dar, in acelasi timp, dureros de ancorata in real. O dragoste atat de posibila, presarata cu atatea vise, caldura si sentimente frumoase, dar si cu esecuri si multa durere. O poveste nu atat pentru copii, cat mai degraba pentru parintii lor. O intreaga viata, cu bunele si cu relele ei, care se deruleaza in fata ochilor starnind dorinta, pasiunea, compasiunea, nostalgia, regretul. Si totul in doar 4 minute. Sunt genii baietii astia de la Pixar.

tinerete fara batranete...

...si viata fara de moarte. In realitate, asta ne dorim cu totii, asta e dorinta la care visam cu totii si pe care o tinem ascunsa in cotloanele intunecate ale inimii, sa nu o zareasca cumva altcineva si sa rada, Doamne fereste, de noi.
Paula imi spune mereu "vreau sa traiesti 100 de ani". Si, desi zambesc cand ii aud naiva dorinta, si eu imi doresc sa ajung la 100 de ani. Ba nu, imi doresc sa ajung la 100 de ani ai ei. Dar sa fim lucide si vesele ca acum si impreuna cu noi sa fie intreaga familie.
Am vrea mereu sa fim asa, daca se poate

si nici nu ne gandim ca va fi ziua cand vom fi si asa

Dar cu toate ca ne-am dori sa fim vesnic tineri si ferice, imi dau tot mai mult seama ca nu suntem pregatiti pentru asta. Pentru tinerete adica. Pentru tineretea aceea frumoasa a sufletului care sa transceada neputintele trupului.
De cate ori nu ati auzit o frumusete de femeie abia trecuta de 30 spunand "sunt prea batrana pentru asa ceva". Ca sa nu mai spun la locul de munca, orice coleg de peste 40 spune deja "las' sa mai faca si astia tineri, mie mi-a trecut vremea". Iar de cate ori auzim cate o poveste cu un batran, cei mai multi dintre noi gandesc "noi nu mai ajungem la varsta lor". Poate si de aici atitudinea asta pasiva, generalizata tot mai mult, fata de batrani, de pensionari, din acest "nu mai apucam noi pensia".
Suntem o generatie lipsita de viziune asupra viitorului. Si de optimism.
Suntem mai batrani decat bunicii noastri. De multe ori.
Vara asta, bunicul sotului meu, care are peste 87 de ani, nu si-a curatat nucii din gradina. Si fetele lui l-au certat pentru asta. Iar el le-a spus sa-si vada de treaba ca ii va curata el, cand va fi batran. Acum nu are timp, are atatea altele de facut. Dar cand va fi batran, ehei! atunci va avea si el timp sa isi curete nucii.
Da, mentalul asta ne lipseste multora dintre noi, cei care ne vedem deja batrani, desi nici nu am apucat sa ne dam copii la scoala.
Iar daca vreti sa vedeti o poveste despre o iubire frumoasa, dar durerosde ancorata in real, si despre visele care se implinesc la orice varsta, va recomand calduros filmul Up, Deasupra tuturor, asta daca nu l-ati vazut deja.

Cu Muzeul la Liceu

Vinerea care tocmai a trecut, am reusit sa ies si eu un pic din casa, sa le dau neuronilor mei posibilitatea de a nu muri degeaba. Dupa ce dragul meu sot s-a invoit de la lucru pentru a sta cu mezina, am acceptat invitatia unei doamne profesoare foarte dragi mie si am mers la un liceu din frumosul nostru oras, unde oameni harnici se indeletnicesc cu activitati extracurriculare.
Am participat la un proiect intitulat "Cu Muzeul la Liceu". Proiectul, initiat de Muzeul National de Literatura si reprezentat aici de Cosmin Perta, a avut mai multe activitati in liceele bucurestene. La Cluj au venit acum pentru prima data si au adus in fata liceenilor, doi mari poeti clujeni, Ruxandra Cesereanu si Ioan Muresan, cel din urma foarte volubil si plin de umor, care si-au citit poeziile si s-au apropiat de elevi prin discutii. Discutii, care sa recunostem, nu au fost prea aprinse, deoarece majoritatea liceenilor nu sunt foarte mari amatori de lectura, iar atunci cand se imprietenesc cu cititul prefera tabloide si doar arar poezie.
Ruxandra Ceseranu a citit poezii din volumul Coma, poeme de semidragoste, cum le-a intitulat, poezii foarte frumoase si extrem de senzoriale, dintre care am ales una si pentru delectarea voastra.

Cutia cu panglici
Ruxandra Cesereanu

cineva deschide corpul meu ca pe o cutie cu panglici
amintiri cu cerceluşi de plastic de când eram fetiţă
îmi zdrăngăne la ureche
mă rujam cu violetul spre verde al mamei
mă încălţam în pantofii ei din lac vişiniu
mă îmbrăcam în rochiile cu paiete pe care le ţinea în geamantan
crezând că voi ajunge femeie de ambasador
pe degetul mare de la mâna stângă îmi puneam mereu zurgălăi
scoteam limba-n oglindă şi-mi ziceam că-s circăreasă
tatăl meu intra atunci în odaie şi-mi spunea să fiu cuminte
dar eu mereu scuturam din codiţe
scuipam guma de mestecat pe jos
şi aduceam brotaci în casă
pe care îi creşteam în cada cu rufe la muiat
stricam ceasurile scoţându-le şuruburile
şi jucam miezul nopţii a venit omul negru n-a sosit
până când îmi simţeam limba leşinată în gură
m-ascundeam în container să nu fiu găsită de nimeni
cu animalele mă-nţelegeam comme çi comme ça
cu oamenii aşijderea nu prea vorbeam
dar adoram lumea culorile şi mirosurile ei coruptibile
în vecii vecilor amin.

din seria "dupa cum spun eu"...

Mai nou, fiica mea cea mare, emite tot felul de citate, maxime, cugetari, toate aflate in seria lui "dupa cum spun eu" sau "cum spuneam eu" sau "cum imi place mie sa spun, evident dupa caz.
O astfel de maxima, productie proprie, care imi place mie mult este "dupa cum spun eu, surorile pot fi prietene, dar prietenele nu pot fi surori".
Pupa-ar mama geniul cugetator. Abia astept ziua in care vor fi si prietene.

Postul Nasterii Domnului, primul semn ca se apropie Craciunul

Maine incepe postul Craciunului. Pentru mine este primul semn ca se apropie Craciunul cu pasi repezi, ca sarbatoarea cea mare e foarte aproape.
Postul Craciunului are 40 de zile si dureaza de la 15 noiembrie pana la 24 decembrie.Postul Craciunului este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Din punct de vedere al alimentatiei, este un post mai usor, decat cel al Pastelui spre exemplu, avand multe dezlegari la peste, ulei si vin.
Astfel, se mananca peste si preparate din peste in toate zilele de sambata si duminica, cuprinse intre 21 noiembrie si 20 decembrie inclusiv, pe 21 noiembrie, de sarbatoarea Intrarii in biserica a Maicii Domnului, in 30 noiembrie (Sf. Apostol Andrei), 4 decembrie (Sf. Varvara), 5 decembrie (Sf. Sava), 6 decembrie (Sf. Nicolae), 9 decembrie (Zamislirea Sfintei Fecioare Maria), 18 decembrie (Sf. Cuvios Daniil Sihastrul), 20 decembrie (Sf. Ignatie Teoforul).
Postul este mama sanatatii. (Sf.Ioan Gura de Aur)
Postul este izvor de bucurie. (Sf.Vasile cel Mare)
Postul trupului este hrana sufletului. (Sf. Ioan Gura de Aur)
Sa aveti post usor si binecuvantat!

Frumoase şi destul de frumoasă

În casa noastră suntem trei fete şi-un băiat, dar el nu face subiectul articolului de faţă; prin urmare şi frumuseţea locatarelor se împarte în mai multe categorii.
Prima categorie e "bebeluş de o frumuseţe rară cu un zâmbet ştirb ravisant", astăzi sărbătorită cu mulţi pupici la aniversarea celor 7 luni.


Următoarea categorie e autointitulata "cred că de atâta frumuseţe am să mă transform în zână". Aşa că nu imi rămâne decât să vă prezint zâna.





Cât despre mine, nu mă încadrez chiar la estetica urâtului, ci într-o categorie uşor mai blândă, sunt "destul de frumoasă". Dacă vă întrebaţi de unde ştiu cu atâta precizie, aflaţi că într-o seară i-am spus unei fetiţe de pe strada noastra "noapte bună, frumoaso", iar ea mi-a răspuns "şi dumneavoastră sunteţi destul de frumoasă". Ah! realitatea...
După cum probabil sper că mă înţelegeţi, categoria aceasta va fi neilustrată.
În schimb, vă ofer spre privire două frumuseţi din grădina mea, care s-au încăpăţânat să rămână frumoase şi să ne bucure toate zilele, deşi, la un moment dat, vremea tomnatică nu a prea ţinut cu ele.


Cam atât despre frumuseţe, nu de alta, dar nu vrem să fim deocheate...

Sărbătoarea dovlecilor

Sărbătoarea dovlecilor a fost la sfârşitul săptămânii trecute, când au venit la noi bunicii aducând în dar un dovleac uriaş de toată frumuseţea.
Vă prezentăm minunea albă şi dolofană, pe care natura a crescut-o generos în grădinile străbunicilor, alături de mezina familiei, un pic mai rozlie dar aproximativ la fel de dolofană

la care se adaugă surioara mai mare. Dovleacul a fost, cu siguranţă, mai greu decât oricare dintre ele.

Şi o variantă de bostănei nu atât înspăimântători, cât mai degarbă amuzanţi

Decorul nostru pe care îl avem de la începutul toamnei


Un patison sculptat de bunica împreună cu nepoata ei, mai puţin fioros văzut pe lumină

Iar la final, scopul pentru care a fost adus minunatul dovleac cu trenul, cale de 300 de km şi mai bine. O, când mă gândesc la ele îmi lasă şi acum gura apă...

Floarea din lateral e făcută de Paula, care nu ratează nici un prilej de a-şi băga măinile în aluat. Tot ea a fost şi cea care a "pictat" plăcintele cu dovleac sau vărzări, cum li se mai spune pe la noi.

din minunata lume a alăptării

Deoarece am alăptat cu succes două minunate puştoaice şi am crescut din două boţuri mici (chiar foarte mici)două măndreţe de fete, am crezut că ştiu totul despre alăptare, ba chiar îmi pot da doctoratul în acest domeniu. Asta până zilele trecute, când, deşi bebeluşa noastră se apropie de 7 luni, am făcut febra laptelui.
Eu nu am făcut niciodată febra laptelui, până acum. Am făcut parte din categoria mămicilor foarte norocoase care, atunci când mi+a venit lactaţia, a venit simplu, fără vestita furie a laptelui, fără ragade mari şi, în general, fără nici un fel de probleme. Şi desi fetiţele mele au fost foarte mici, prima malnutrită, a doua prematură, nu am avut nici un fel de probleme în a le alăpta natural.
Cu Paula am avut mari emoţii, pentru că ea a fost hrănită la început cu furtunaşe şi apoi cu biberonul şi, cu toate că i-am dus lapte de al meu imediat ce am ieşit de la terapie intensivă, am crezut că nu va fi mare amatoare de sănuleţ, că deja se obişnuise cu biberonul. Dar m+am înşelat, a fost dragoste la prima degustare între ea şi sănuleţ si nu l-a mai dat pe nimic altceva. Deşi a fost prima naştere nu m-au durut emorm sănii, am avut şi eu mici dureri, dar nimic de nesuportat.
În maternitate am văzut nişte fete care aveau nişte ragade foarte urâte, care îşi alăptau bebeluşii având laptele indoit cu sânge, cărora li se înnodau lacrimile pe barbă imediat ce îşi puneau la sân micuţii sau apelau la pompele pentru sân. La mine nu a fost aşa. Sincer, văzând prin ce au trecut alte mămici, la mine a fost floare la ureche.
Micuţa a fost hrănită exculiv cu lapte matern până la 6 luni, nici măcar ceai nu a vrut, iar apoi de la 6 luni la 8 luni cu lapte în proporţie de 80-90 la suta, pentru că mai primea şi foarte puţină mancare de bebeluş. Am respectat partea cu exclusiv lapte matern atît de tare, că în dex, la alăpate naturală, ar putea să îmi pună poza, fără discuţie. Când am început diversificarea a fost totul foarte simplu şi uşor, neaşteptat de simplu şi uşor. Nu am întâmpinat nici o problemuţă. A fost o mâncăcioasă. Iar dacă avea o zi cînd nu era atât de păpăcioasă nu mă agitam deloc, deoarece ştiam că avea lăpticul meu la îndemână. Şi l+a avut până la 1 an şi 9 luni. Nici înţărcarea nu a fost prea grea, prin urmare pot afirma că la ea totul a fost ca la carte, să zic aşa.
Nici cu Georgia lucrurile nu au debutat prea diferit. Pe ea am născut+o vineri, de Izvorul Tămăduirii, iar duminica deja mi se pornise lactaţia. Dar pentru că mă aflam încă la terapie în aşteptarea unei noi intervenţii pe coloană (deoarece un medic mult prea îndrăgostit mi-a greşit anestezia), am fost sfătuită (de fapt obligată de asistente şi împrejurări) să îmi arunc bunătate de colostru şi să nu i-l dau. Când în sfârşit am ieşit de la terapie i-am dus lăptic, chiar dacă i l-au dat cu biberonul.
Şi a venit şi momentul mult aşteptat în care mi-a fost adusă la alăptat. Şi ca să fie cu adevărat special mi-a fost adusă la miezul nopţii, aşa ca de vrajă. Of, nu mă luaţi în seamă, fac haz de necaz. Aşa a considerat atunci o doamnă asistentă că ala ar fi momentul optim de pus bebeluşa la săn. Bineînţeles că nu l-a vrut, la ora aia. Ştia şi ea că nu se mai mămâncă după 6 seara, glumesc. Atunci nu îmi ardea de glumit, ci de bocit, mă gândeam intr-una ce mă fac eu dacă nu vrea sânul, că, deşi mai crescusem una, nici nu ştiu măcar să strerilizez un biberon. Dar nici la ea nu a fost cazul de griji suplimentare, că imediat ce ne+am cunoscut la o oră oarecum mai normală, dimineaţa la 5, am devenit prietene de nedespărţit.
Acum, deşi facem peste două zile 7 luni, păpăm tot sănuleţ. Iar pentru distracţie, de vreo două săptămâni, mai gustăm din când în când puţine cereale, pireuţ din fructe şi alte asemenea bunătăţi din gastronomia bebeluşească. Dar astea în cantităţi destul de mici deocamdată, că nu ne grăbim.
Şi tocmai când credeam că imediat am două domnişoare în casă, am făcut furia laptelui, cu canale înfundate, cu noduli dureroşi şi sănul insuportabil la atingere. Eu, în marea mea naivitate, credeam că dacă nu faci atunci imediat după naştere, gata scapi pentru vecii vecilor. Dar nu a fost să fie.
Aşa că acum sufăr şi pentru atunci. După ce un nene doctor mi-a spus că daca nu îmi eliberez până a doua zi sânul fac abces mamar, am intrat în panică. M-am străduit să il eliberez, dar el era tot împietrit si nicicum nu voia să cadă la pace. Bineînţeles că domnul doctor, în mărinimia lui, mi-a strâns atât de tare sânul, că am crezut că mă urc pe un perete de durere, doar ca să îmi demonstreze ceva ce oricum ştiam, că puţin lăptic tot ieşea de acolo, doar că nu tot. Venită acasă, după ce mă speriasem suficient bântuind prin spital, mi-a venit foarte îngrozitor de proasta idee să apelez la o pompă de sân, pe care mi-a împrumutat-o o vecină, când a văzut cât sunt de disperată.
Nu ştiu dacă aţi apelat vreodată la aşa ceva, dar sfatul meu absolut călduros e să nu apelaţi la ea în vecii vecilor. Deşi am născut şi prin urmare alăptat de două ori, nu am folosit aşa ceva până săptămâna asta. Dar mi-am dat repede seama că nu am pierdut nimic. După ce m-a durut de credeam că nu e adevărat, după ce m-a tras cu atâta putere de simţeam că îmi uneşte spatele de piept, nu a curs decât o singură picătură de lapte. Mult mai uşor şi repede aş fi umplut recipientul cu lacrimile mele. Aşa că l-am abandonat pe groaznicul instrument de tortură, care, între noi fie vorba, cred că a fost inventat de un bărbat, şi am apelat la mâna mea magică, care m-a nu m-a dezamagit până acum şi care mi-a golit sânuleţul rapid şi fără dureri monstruoase.
După câteva zile în care a stat împietrit, acum sânul e mai bine, nu mai are noduli dureroşi, dar iar e foarte dureros la atingere, nu ştiu de ce, deşi iniţial durerea dispăruse o dată cu nodulul. Acum a revenit. Sper din tot sufletul să treacă curând...