impresii din Apuseni

In primul an de studentie am fost pentru o jumătate de zi la Poșaga, o mânăstire foarte frumoasă din munții Apuseni. Cam asta a fost contactul meu cu Apusenii până acum, deși suntem la o aruncătură de băț de ei.
La sfârșitul săptămânii trecute am fost, la invitația unei bune prietene, în Apuseni, pe Valea Arieșului. Am trecut prin mai multe sate, inclusiv în cel a lui Horea, deoarece și prietena noastră, la rândul ei, e foarte bogată în rude și prieteni. Prin urmare am colindat un pic și am putut să ne facem o impresie asupra zonei.
Pe mine Apusenii m-au cucerit iremediabil.
Noi suntem obișnuiți cu muntele; vara asta am stat nu mai puțin de o lună la munte în județul Suceava, am străbătut suficiente masive din Carpații noștri seculari, am făcut trasee, am urcat pe jos până la Păltiniș, iar în vara de dinaintea nunții am avut o aventură demnă de un scenariu de film pe Pietrosul Rodnei. Dar Apusenii m-au impresionat cu adevărat.
Când am răspuns plină de entuziasm invitației de a merge la munte, habar nu aveam în ce mă bag. Credeam că dacă am văzut un sat de munte (mă rog, câteva zeci), le-am văzut pe toate. Dar m-am înșelat.
În Apuseni, satele au câteva case înșiruite de-a lungul străzii și altele, foarte multe, împrăștiate pe toți versanții. Iar aceștia nu erau deloc domoli, cum eram noi obișnuiți, ci foarte abrupți. Pentru noi, care mergem și în parc cu mașina, urcușul de acum a fost o aventură în toată regula; mai ales că am urcat până în vârful muntelui cu bagaje, copii, ba chiar și cu broasca țestoasă.
Când în sfîrșit am ajuns sus, după ce am fost resuscitați, peisajul era de-a dreptul fermecător. Mare este măreția lui Dumnezeu care a desenat asemenea locuri! Cuvintele pământenilor sunt realmente sărăcăcioase în comparație cu frumusețea divină a locurilor. Iar acolo te simți la propriu aproape de cer.
Ce m-a încântat peste măsură a fost faptul că acolo, în vârful muntelui, erau multe familii care trăiau într-o armonie aproape ideală, într-o înțelegere aproape palpabilă. Nu știu dacă pot explica, dar am trăit într-o atmosferă straniu de perfectă. Mi-a plăcut dragostea și grija, blândețea și dedicarea oamenilor pe care i-am întâlnit acolo, felul lor special de a avea grijă și de a-și ocroti proprii copii, dar și copiii vecinilor. Muntenii aceia sunt oameni deosebiți și împăcați cu viața pe care o duc.
Numai noi ne-am plâns că ne-a ieșit sufletul după juma de oră de urcuș. Copiii aceia urcau și coborau muntele ca pe un firesc, ca pe un dat. Nu spuneau că nu e greu, dar nici nu se plângeau. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să cobori și să urci zilnic un asemenea munte, numai ca să ajungi la școala care era la 6 km de ei, mai ales pe vreme geroasă de iarnă. Ei sunt binecuvântați cu o priveliște dumnezeiească, dar și cu un trai un pic peste puterile fizice ale noastre, orășeni vlăguiți după o zi de stat cu fundul pe scaun în fața calculatorului.
Aici sunt copiii noștri bucurându-se de frumuseșea apusului:



În spatele nostru se vede Muntele Găina.


În drumul nostru am trecut și pe lângă Roșia Montană. Pare greu de crezut, dar și ea face parte din minunile Apusenilor. Nu vreau să intru în nicio polemică sterilă cu nimeni și nici nu vreau să rănesc sentimentele celor care suțin exploatarea minieră a zonei respective, dar oare chiar suntem dispuși să pierdem comoara oferită de natură în schimbul aurului care nici măcar nu ne va rămâne în țară? E o simplă întrebare retorică. Răspunsul probabil că m-ar speria, iar eu vreau să păstrez intactă, în inima mea, măreția Apusenilor.
Mă rog din toată inima să ne ferească Dumnezeu să nu apucăm vremuri în care să scriem despre vizita la munți de steril și lacuri de cianuri.