despre mama

Pentru mine toamna a fost întotdeauna un amalgam de bine și rău, de evenimente memorabile care mi s-au dăruit, dar si de intâmplări care mi-au zguduit sufletul. Iar cele mai mari nenorociri ale vieții mele au venit in zilele de mare sarbatoare ale toamnei. In ambele sarbatori ale lui septembrie, atât de Nasterea Maicii Domnului cât și de Inalțarea Sfintei Cruci, precum și de Sfintii Arhangheli Milail și Gavril, mi-a murit cineva extrem de apropiat sufletului meu.
De când mă stiu, ziua de astăzi a fost una extrem de tristă pentru mine. Pentru că într-o zi de 14 septembrie, pe când eram doar un copiluț, mi-a murit mama.
Astăzi e ziua mea neagră. Astazi se împlinesc 28 de ani de când a murit.
Avea doar 25 de ani. 25 de ani și doi copii micuți. Deja putrezește de mai multi ani câți i-au fost dat să trăiască. Cât de nedreaptă e uneori viata!

Despre mama nu vorbesc şi nici nu scriu foarte des.
Pentru că mă dor cuvintele, amintirile, dorul.
Mă dor clipele atât de puţine petrecute împreună.
Şi mai ales mă doare acel fatidic şi neputincios dacă: cum ar fi fost dacă...
Pentru cine are mamă de când se știe e foarte greu de imaginat că va veni o zi în care ea nu va mai fi. Refuzi pur și simplu să crezi că ziua asta va veni odată și-odată. Mamele sunt făcute să fie acolo pentru noi, de câte ori avem nevoie de ele, gata oricând să ne împlinească toate dorințele, urgențele, dar și micile capricii. Pentru mine însă definiția asta a mamei e doar un vis. Un vis dureros.
Eu nu știu cum e să ai o mamă care să facă toate pentru mine. Eu doar mi-am imaginat. Dar oricât de mult m-ar durea, mama mea face parte din mine.
Din trecutul şi din viitorul meu.
A fost o mamă veselă, frumoasă, îndemânatică, elegantă şi bună.
Iubea curăţenia, garoafele roşii, muzica, voia bună, glumele şi, mai ales, îşi iubea familia.
Îmi aducea portocale, stafide şi îl ţinea tot timpul în braţe pe fratele meu.
Aşa se încăpăţânează memoria mea să păstreze.
Am părul, ochii şi zâmbetul ei.
Şi sprâncenele pe care le-am lăsat şi eu moştenire mai departe, laolaltă cu unghia pocită de la degetele cele mici ale picioarelor. Laolaltă cu platfusul.
Regret că nu am cunoscut-o mai bine.
Sunt lucruri pe care nu i le-am spus. Deşi aş fi vrut.
Aş fi vrut să îi fi spus în fiecare zi cât de mult o iubesc.
Să o fi îmbrăţişat mai mult.
Să nu fi făcut niciodată nici o năzbâtie, oricât de mică, să nu o fi necăjit niciodată.
Sunt multe lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le fac cu ea.
Dar nu am avut ocazia. Le simt însă mereu.
Ele constituie regretul meu şi frustrările mele. Neînplinirile pe care le duc cu mine.
Mama e omul pe care aş fi vrut să îl am mereu alături. Să mă ocrotească. Să mă susţină.
Să îi spun lucrurile bune pe care le-am făcut. Să râd şi să plâng cu ea. Să mă cunoască.
Să îmi crească fetiţele. Şi să le cânte. Pentru că ea cânta atât de frumos.
Uneori când merg în unele locuri care îmi plac sau când fac unele lucruri deosebite mă surprind gândindu-mă că mi-ar fi plăcut să le vadă şi mama.
Amintirea mea poartă vocea, chipul şi numele ei.
Dincolo de cuvinte, dincolo de ani, dincolo de oamenii care au intrat şi au ieşit din viaţa mea, dragostea pentru mama e o constantă a sufletului meu.
Şi o durere, la fel de constantă.
Eu nu am mamă.
Sunt un om cu adevărat nefericit.
Îmi dau seama că faptul că sunt fără de mamă, că am crescut fără ea, a ajuns să fie un atribut al meu, o caracteristică, un mod de identificare şi încadrare.
Dar acum sunt mamă.
Am două fetițe.
Şi asta îmi dă nesfârșită speranţă.
Le spun în fiecare zi că le iubesc.
Le îmbrăţişez mult. Le învăţ tot ce ştiu şi cred că le-ar putea folosi.
Şi încerc să alung din inimă cea mai mare teamă a sufletului meu: să nu crească şi ele fără mamă.