Săptămâna Internaţională a alăptării

Anul acesta putem spune că această săptămână nu a trecut nemarcată. Am sărbătorit Săptămâna Alăptării cu o întărcare. Ironic, nu-i aşa?
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu e ironic, ci doar natural. Săptămâna a debutat cu răsfăţ la sânul mamei şi a sfârşit aşa ca în viaţă, cu înţărcarea.
Am trăit alături de fetiţa mea cea mică o frumoasă poveste de dragoste şi alint care a durat 2 ani şi aproape 4 luni. O poveste demnă de a fi povestită.
Oricum, când am aflat că e Săptămâna Alăptării demarasem procedurile de înţărcare şi era prea tărziu să-mi pară rău, nu ne mai întoarcem din drum.
Astăzi suntem deja în a treia zi şi totul decurge foarte bine.
Seara nu a acceptat să doarmă cu altcineva, mă vrea tot pe mine, deşi eu mă gândisem că i-ar fi fost mai bine să nu fie în permanenţă lângă sursa duioşiei ei. Dar socoteala mea nu s-a potrivit cu planul ei. Ea adoarme foarte bine şi repede cu mâinile pe sânuleţ fără a a tânji sau ofta,cum mă gândeam eu, doar priveşte cu mult drag, ceea ce e firesc după o relaţie aşa trainică ca a noastră.
Partea cu a devărat bună a fost că nu a trebuit să iau pastile pentru întreruperea lactaţiei ca prima dată când am suferit foarte mult şi înţărcarea a fost mult mai dificilă pentru mine decât pentru ea.
Deja avem fetiţă mare şi ne pregătim pentru alte etape ale vieţii.
Pentru noi alăptarea a devenit istorie.