vineri, 30 octombrie 2015

Orasul meu nevazut - Cina pe intuneric

                 Trebuie să spun din start: niciodată nu mi-a fost frică de întuneric. De noaptea minţii, cum spun unii, da, mi-e frică, sunt îngrozită chiar, dar de întunericul fizic, nu. Şi asta pentru că întotdeauna m-am adaptat la întuneric. Mi se adaptează ochii şi simţurile instant şi fac faţă cu uşurinţă întunericului nopţii, chiar şi a acelora fără lună şi stele.
                 Prin urmare atunci când am primit invitaţia bunului meu prieten Dan Lionte, care se ocupă de campania de informare şi conştientizare Ascultă oraşul NeVăzut din cadrul proiectului Paşaport de succes pentru copii şi tineri cu deficinţe de vedere, de a lua o cină pe întuneric, am acceptat cu toată inima. M-am gândit că mă voi descurca de minune, ca peştele în apă sau ca bufniţa în noapte, mai precis spus.
               Ceea ce a urmat a fost o experineţă fără asemănare.
               Cum Clujul nostru nu duce lipsă de tot felul de beciuri şi hrube pe care inventivitatea oamenilor harnici le-au transformat în tot felul de localuri care de care mai drăguţe şi cochete, nu a fost greu să se găsească un loc unde, la lăsarea întunericului să nu mai pătrundă nici o urmă de rază de lună.  Într-un astfel de local, la Buricu' Târgului, a avut loc întâlnirea noastră.
               Nimic din ce credeam că va fi nu m-a pregătit pentru ceea ce a fost de fapt.
               Pentru că am fost mai mulţi invitaţi, am fost împărtiţi în grupuri şi conduşi în  interiorul localului. Conducătoarea noastră de grup a fost Laura, o fată foarte frumoasă şi nevăzătoare. Grupul nostru a fost de 8 persoane. Când am pătruns în restaurant, s-a închis uşa în spatele nostru şi, într-o beznă totală, căci lumina era stinsă, ţinându-ne doar fiecare de umărul celuilalt şi ghidaţi de vocea fetei, am fost conduşi la masa noastră. Deşi până acolo au fost doar două rânduri de trepte mai mari şi alte câteva mai mici de coborât pe care, în mod normal, le-am fi făcut în câteva zeci de secunde, a fost un drum de câteva minute bune în care am orbecăit în întuneric, fiecare încercând un amalgam de emoţii.
             Întotdeauna am ştiut de ce i se spune apostolului Toma, Geamănul: pentru că ne are pe fiecare dintre noi geamăn de necredinţă. Ei bine, nu ştiu dacă pe fiecare, poate unii sunt ceva mai uşor de convins, dar eu ştiu că îi merg pe urme uneori. Să ştiţi de la mine, nu e lucru uşor să te încredinţezi total în altcineva şi să ai încredere că te va duce cu bine la destinaţie. Dovadă a stat pardesiul meu plin tot de var, pentru că am ţinut  o mână pe umărul fetei, dar cu cealaltă am încercat să-mi fac şi în perete un prieten de nădejde. Deh, v-am spus, Toma Necredinciosul, asta sunt eu.
              Cina a fost foarte plăcută. Laura a fost cea care ne-a servit cu băuturi, iar altcineva, un băiat cu o voce cu un timbru nemaipomenit de cald şi de plăcut ne-a adus la masă bunătăţile.  La masă toţi făceau tot felul de glume, ba că nu găsesc farfuria, ba că duc furculiţa la nas sau la nasul vecinului,  şi totul a decurs într-o atmosferă extraordinară. Eram doar voci în întuneric. Nişte voci prietenoase, amuzante, gata să îţi sară în ajutor. Interesant e că, doar ascultând un om îţi faci o cu totul altă impresie decât cea vizuală. Vocile oamenilor spun despre ei lucruri pe care ochiul nu le percepe.  Pentru toţi aprinderea luminii de la sfârşitul cinei a adus un mai mic sau mai mare regret.
               Pentru mine a fost un sentiment straniu şi de oarecare stânjeneală să ştiu că am fost serviţi de cineva care nu vede şi asta pentru că, în mod normal, în instinct am dorinţa de a ajuta eu pe altul şi nu altcineva pe mine. Dar tocmai acest lucru au vrut să îl arate şi, în opinia mea, le-a ieşit lucrul acesta cu brio, că şi nevăzătorii se pot descurca la fel de bine ca toţi oamenii, iar in unele condiţii, chiar mai bine. Am aflat astfel că, deşi nu văd, ei se descurcă foarte bine şi, într-un mediu familiar, pot face 90% din lucrurile pe care le facem în mod obişnuit zilnic.
              Campania aceasta doreşte să diminueze bariele de comunicare dintre văzători şi nevăzători şi fenomenul de discriminare în judeţul Cluj, mai ales la nivelul instituţiilor publice şi al firmelor angajatoare, acolo unde  persoanele cu deficit de vedere întâmpină cele mai multe dificultăţi.
              Eu am plecat de acolo cu un profund sentiment de respect pentru toţi oamenii implicaţi în proiect, în special pentru cei care nu văd cu ochii, ci doar cu inima. Pentru că, ca să îţi dai seama de unele lucruri nu ai întotdeauna nevoie de ochi, iar în alte cazuri, tocmai ochii sunt cei care te încurcă să "vezi".
            Un alt articol despre această cină puteţi citi la Andrei, un băiat pe care l-am ascultat cu mare drag toată seara.
           
                

8 comentarii:

  1. Cat poate fi de minunata ideea! Acolo unde credeam ca noi suntem cei normali, dintr-o datadevenin cei anormali, mici detalii facand marea diferenta! BRAVO! Si voua participantilor, organizatorilor, dar mai ales LOR, celor ce vad ceea ce noi nu prea vedem!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa e, Claudia, uneori granita dintre sanatos si nesanatos e atat de subtire... Nu putini sunt cei care s-au nascut absolut normali dar apoi viata i/a incercat din plin.

      Ștergere
  2. Interesantă experiență, auzisem de ceva asemănător dar nu știam ca se întâmplă și la noi în țară. Felicitari celor ce au inițiat-o, bravo participanților!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, Ina, nu stiu daca se mai intampla si in alte orase, dar la Cluj e deja o traditie de cativa ani, vreo 3 am inteles. Doar ca noi nu stim de ea. Uneori, asa cum vorbeam si cu o alta fata participanta, noi suntem cei care nu vedem.

      Ștergere
  3. Am banuit ca o sa fie cava despre acesti oameni , imediat dupa ce mi-ai raspuns la comentariu . Insa nu ma gandeam ca exista si la noi astfel de campanii . Absolut superb ! TOATA LUMEA ar trebui pusa macar o data , sa traiasca aceasta experienta ! In scoli ar fi foarte indicata ! ...Respect pentru initiativa si profunda admiratie pt cei pe care viata "i-a incercat putin ". Multumesc pentru postare, Loredana !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine zici,Gabriela. Multi dintre noi spunem ca vom merge macar o data cu ochii inchisi sau legati, dar nu o facem , ca nu suntem nevoiti.

      Ștergere
  4. Ce idee minunata! la cat mai multe asemenea initiative!

    RăspundețiȘtergere

Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.