mama și perfecțiunea

Datoria unei mame este, dincolo de orice îndoială, cât se poate de limpede: să fie perfectă.
De mai bine de 6 ani de când sunt mamă și de când privesc cu jind și admirație în curtea altor mame, mi-am dat seama că poți fi o mamă bună în foarte multe feluri. S-ar putea ca felul tău să fie diferit de al vecinei, de al surorii tale, de al prietenelor reale sau virtuale, dar asta nu înseamnă că ar fi mai prejos.
Drumul spre perfecțiune este pavat cu multe obstacole, infinită răbdare, inventivitate și chiar reinventare (uneori de sine).
Când eram studentă mă încerca în unele momente o ciudată senzație că, cu cât citeam mai mult, cu atât mi se părea că nu știu nimic. Acum, când mă confrunt cu replici aruncate, buzițe lăsate, piciorușe care tropăie năbădăios, mi se pare conceptul de mamă perfectă unul puțin cam îndepărtat de mine sau, realist vorbind, unul care pleacă și revine.
Sunt și nu sunt o mamă perfectă.
Pot fi o mamă perfectă sau, vorba unui titlu de carte, pot să nu fiu o mamă perfectă.
Singurele repere în care îmi oglindesc perfecțiunea sunt ochii lor sănătoși și fericiti. Iar dacă ele sunt fericite sunt și eu fericită în perfecțiunea sau imperfecțiunea mea.