Şoimii

Un împărat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se catere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare.

După ce a încercat în fel si chip să facă soimul să zboare de pe creangă, imparatul şi-a rugat supusii să-l ajute. Un bătrân intelept s-a oferit să facă el asta si, a doua zi când s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburând de colo-colo.

- Cum ai făcut? şi-a intrebat supusul

- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.

Morala: uneori ni se taie creanga de sub picioare ca să ne aducem aminte că putem zbura.

 

Gândul zilei

"Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi... Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să le vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula."  Deuteronom 6.6-7

Vorbe celebre

Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj. Ion Creanga
 Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; Dar eu nu sunt sigur in privinta Universului. Albert Einstein
Daca n-ar fi proştii, deşteptii ar muri de foame.  Camil Petrescu
 Nimeni nu e mai tâmpit decât un om învăţat, dacă îl determini să lase baltă ceea ce a învăţat. Will Rogers
 Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa, inteligenţa are limitele ei, prostia nu. Umberto Eco
 Prostia are oroare de anonimat. Vasile Ghica
 Un prost nu spune lucruri inteligente dar un om inteligent spune multe prostii. Garabet Ibraileanu
Un prost găseşte totdeauna unul mai prost, care să-l admire. Nicolas Boileau
Adună toţi proştii de partea ta şi poţi fi ales în orice poziţie. Frank Dane
Nu este nici o ruşine să te naşti prost, ruşine e să mori prost. Marin Sorescu

Dulceață de pepene galben

          De când mă știu am fost topită după pepenele galben. Îmi place în mod special acela nisipos, înecăcios, care crapă când e foarte copt, numai că în ultima vreme abundă pe piață soiul acesta apos așa. E drept că e mai cerut, mai căutat, nu știu de ce, poate probabil tocmai fiindcă e neînecăcios și, ceea ce sigur constituie principalul motiv al comercianților, nici nu se desface așa ușor. Dar nici aroma și parfumul primului soi nu îl are.

          Mie îmi place să-l consum în diverse forme, nu mă mai satur de el, preferata mea de sezon fiind înghețata de pepene galben.
           Dacă doriți însă să vă bucurați de savoarea lui și în alt anotimp, atunci o dulceață e numai bună, mai ales că nici nu e foarte complicat de făcut.
          Pentru dulceață aveți nevoie de: 1 pepene galben, 1 kg de zahăr, 3 pahare apă, 2 plicuri de zahăr vanilat.
          Prepari un sirop din zahăr, zahăr vanilat și apă.  Cureți pepenele de coajă, îi îndepărtezi semințele și îl tai în cuburi aproximativ egale. Când siropul începe să fiarbă, adaugi cuburile de pepene.  Lași dulceața să fiarbă la foc mic mai bine de o oră, până se leagă. Se pune fierbinte în borcane.
         Eu obișnuiesc să fac borcanelor un culcuș din prosoape și pături, în funcție de cât de multe borcane am. Le așez fierbinți în prosoape, le învelesc bine, le acopăr să le fie cât mai cald și le las așa de seara până dimineața sau până se răcesc complet și le duc în cămară sau, mai nou, în beci. Procedez la fel cu dulceața, gemul, compotul, zacusca și întotdeauna au rezistat pe timpul iernii foarte bine.
          Spor la umplut cămara!

Mama

poveste scrisa de Dan Puric 

Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama.
Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu.
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am  avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila.
M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.
Dragostea de  mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care  nu cade niciodata”.
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?
Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i  zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama”.
Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad.
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit.
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau.
Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita  parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un   cleste, aparu o batranica.
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare  coborata ca un trasnet din neantul Infernului.
Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:
_”Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea.
Dureroasa fatalitate, ce o facea  sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta.
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o.
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera.
Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune.
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri.
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati.
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup.
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in  moarte sufleteasca.
Dar eu, simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea  a mamei.
Iar cand aceasta nu mai bate…esti singur!

Din lumea celor care nu cuvântă...

Fiecare pui are mama lui...

          Fotografia nu-mi aparține, e de pe net (via Natura, o capodoperă divină) și mi-a plăcut nespus de mult. Grija și protecția mamei transcede specia, face parte pur și simplu din minunile naturii.

”ești proastă ca mă-ta!”

”După cum un vas nou păstrează multă vreme gustul primului lichid, pe care l-am vărsat; și lâna când este vopsită o dată nu mai capată albeață, tot așa și impresiile urâte din prima copilărie lasă urme adânci”. (Quintilian)
Acum două seri am fost cu Georgia în părculețul din apropierea casei noastre.  La un moment dat a venit și o fetiță de vreo 6-7 ani cu bunica ei și s-au jucat frumos. Apoi a venit și tatăl fetiței împreună cu o surioară cam cu un an mai mică decât fetița respectivă. În timp ce tatăl legăna surioara, fetița cealaltă a alergat pe tobogan și s-a rănit. Îi căzuse piciorul între două trepte și a început să plângă și să o cheme pe bunică. Bunica l-a trimis la ea pe tată. Acesta s-a dus spre fată și numai ce l-am auzit tunând de a tresărit tot parcul: ”Ești proastă ca mă-ta!”.
Recunosc că abia m-am putut abține să nu-i spun: ba poate e ca tine. Mă mâncau buzele și abia am reușit să tac. M-am gândit că, la cât era nenea acela de încrâncenat, era foarte posibil să o încasez, iar în al doilea rând i-aș fi indus fetiței ideea că nu e proastă ca mama, ci ca tata, deci nu aș fi făcut nimic bun, mai ales că ea din entuziasm și din neatenție se accidentase, iar nu din prostie.
Eu am încercat un timid: a fost doar un accident, dar am primit o privire tăioasă, genul acela de vezi-ți de treaba dumitale, în timp ce tatăl continua să certe fetița.
Bunica, în schimb, nu a schițat niciun gest. O fi fost probabil bunica paternă, altfel nu-mi explic lipsa de reacție.
M-am tot gândit ce poate să înțeleagă copilul respectiv din reacția și replica tatălui ei.
1. că e proastă.
2. că și mama ei e proastă, nu știu precis de ce, dar dacă tata așa a constatat și așa declară, atunci așa trebuie să fie.
3. că ea seamănă cu mama ei.
4. că ea se deosebește de tată, care nu e prost.
Nu știu precis de ce, dar tind să cred că nu a fost doar o replică izolată și că nu va fi nici ultima dată când ea va auzi atât afirmația în sine, cât și comparația de rigoare.
Mi-am amintit de o replică a părintelui Arsenie Boca care spunea că educația copiilor începe cu douăzeci de ani înainte de nașterea lor.  Cât adevăr! Creatura va fi făcută după chipul și asemănarea creatorului. Un leu își va învăța totdeauna puiul să ragă și să vâneze, iar căprioara îl va învăța să fugă și să se ascundă. Cum suntem noi înșine tot așa vom încerca să ne modelăm și copiii.
Există întotdeauna un timp pentru semănat și un timp pentru cules. Numai că uneori semănăm instinctual, fără a mai verifica dacă ceea ce ne alunecă printre degete e sămânță bună sau neghină.

plouă

plouă... cu stropi mari, călduți...plouă... deja a treia oară astăzi... plouă, să ne răcorească bunul Dumnezeu...

Gândul zilei

           ”Dacă pleci la drum fără credința atingerii unei ținte, șansele de a o îmbrățișa sunt minime”. (C. Cucoș, Pedagogie)

Borcanul calităților

Am observat de foarte multe ori, că dacă unui copil îi spui și  repeți (lui și tuturor) că este obraznic, el chiar așa se va manifesta, ca un copil obraznic. Și nu de puține ori, la cea mai mică abatere a unui copil, deja ne grăbim să punem etichete: vai ce rău ești, ce tont, ce obraznic. Să nu mai spun de câte ori nu am auzit chiar: cât de prost ești, spus într-un moment în care copilul nu a fost prost, ci doar neatent sau neîndemânatic.
Ne grăbim atât de ușor să punem etichete pe copii noștri și le lipim zilnic, mereu și mereu, așa că nu ar trebui să ne mire că unele dintre ele nu se vor dezlipi niciodată.
Dimpotrivă, dacă îi repeți tot timpul: tu ești cea mai atentă fetiță sau cel mai ordonat băiețel, el,copilul, așa va fi convins că este și, în final, așa va ajunge să fie: atent sau ordonat.
De aceea, m-am gândit să vă propun acum de un joc, că tot e vară și spiritul ludic e în toi.

Borcanul calităților.
Evident, aveți nevoie de un borcan, dacă nu v-ati aprovizionat deja că tot e timpul umplerii cămării. Puteți să îl faceți cât mai atrăgător posibil, să îl personalizați după pofta inimii. Iar în acest borcan să puneți, în momentul în care o constatați, o calitate (scrisă pe o bucățică de hârtie) a copilului, de care el dă dovadă. Că e ascultător, bun,  cinstit, darnic, ferm, generos, harnic, loial, milos, ordonat, prietenos, respectuos,  sincer, tandru, vesel, zâmbitor... Ideal ar fi să discutați un pic cu el despre calitatea aleasă.
Știți cum se spune: vorba zboară, scrisul rămâne. Când va vedea atâtea calități la un loc, convingerea lui despre el însuși va fi de nezdruncinat: e un copil de calitate.
Când veți umple borcanul, îl puteți schimba cu o recompensă pe măsură. Ați putea merge la un spectacol de teatru sau balet, undeva unde, înainte de a acumula atâtea calități, nu ați fi îndrăznit să mergeți. Cu cât recompensele vor fi mai diversificate, cu atât și dorința de a umple borcanul va fi mai mare.
Sper să vă placă ideea mea și să o aplicați cu succes!
O săptămână cât mai frumoasă vă doresc!

Cum să (nu) dai cu lavabil peste var

Dacă tot am intrat într-un cerc ispititor al poveștilor nemuritoare din lumea zugrăvitului, am zis să nu întrerup cumva foiletonul acesta, așa că vin acum la ceas de seară cu un sfat practic.
Un sfat nu doar practic, ci și  (de) pus  în practică, din celebra categorie cine o face ca mine, ca mine să pățească.
Noi aveam în una dintre camere var pe pereți. La momentul respectiv încă nu apăruseră atât de multe vopsele lavabile sofisticate și ne-am gândit că varul e mult mai bun că permite, în primul rând, pereților să respire. Între timp însă am decis să dăm cu lavabil în loc de var. Zis și făcut.
Toți doritorii de dat sfaturi gratuite ne-au spus că dacă dăm bine cu amorsă pe perete, nu ar trebui să avem nicio problemă în a aplica lavabilul peste var.
Ei bine, din vorbele de duh ale lui Stan Pățitul vă spun că, dacă vreți să dați cu lavabil peste var, nicio amorsă din lume nu vă poate ajuta (am folosit inclusiv mult lăudata amorsă de profunzime de la Ceresit). Singura unealtă care vă va fi cu adevărat folositoare este șpaclul.
Adică a trebui să dăm jos tot varul de pe pereți și de pe tavan, că varul cum se încărca cum pica  mai ales că noi avem pereții din rigips,  abia apoi să gletuim și să aplicăm lavabilul. O adevărată aventură, mai ales că în primele zile ale săptămânii care tocmai se încheie canicula era în toi, iar noi nici nu ne zăream din praful făcut de var, de respirat normal nici nu se punea vorba.
Așa că ne-am învățat lecția și am zis că n-ar fi rău să spunem mai departe, nu de alta, dar măcar să știți la ce să vă așteptați. 
Iar în final, dacă tot e vremea viselor, vă las să vă delectați cu niște idei despre cum arată o baie în viziunea celor de la home-designing, ca să aveți la ce visa atât la propriu cât și la figurat.

Un sfârșit de săptămână cât mai plăcut vă doresc!

Aventuri în dormitor

          Știu că titlul vă duce cu gândul la ceva la fel de fierbinte ca și aerul de afară, dar acest articol nu face parte din categoria acelora care fac fetele cuminți să se îmbujoreze, ci face parte din ( mult mai pragmatica) Cronica unei curățenii de vară, capitolul Povestiri bizare.
          De data asta, cea mai mare parte a aventurii a avut loc în dormitor.

          Dormitorul meu arată...cum să vă explic mai bine ca să vă faceți o idee...
          Vedeți această imagine:

            Ei bine, dormitorul meu... nu seamănă deloc.
         Acum, lăsând gluma la o parte, dormitorul meu diferă prin faptul (esențial) că în el era un haos total.
          Când ne-am apucat de zugrăvit am crezut că va fi floare la ureche. Dar, când am purces efectiv la lucru, am pățit ca în bancul acela celebru de la Radio Everan. Bancul era cam așa: Sună o persoană la radio și întreabă: este adevărat că cetățeanului Ivan din Moscova i s-a dat o Lada neagră cadou. Și i se răspunde: Da, este adevărat, dar cu trei mici modificări. Nu era Lada, era Volga, nu era neagră, era roșie, nu i s-a dat, ci i s-a luat.
           Cam la fel am pățit și noi. Nu era floare, era pălămidă, nu era la ureche, ci la mâini și picioare, nu ni s-a dat, ci ni s-a luat (cheful de muncă).
            Dar, trecând peste tot neprevăzutul care ne-a mâncat timp, energie și o mulțime de materiale suplimentare,  am reușit totuși să terminăm întreaga harababură, în două săptămâni.
          Evident, nu doar dormitorul a avut parte de întâmplări ciudate (și foarte prăfuite), ci și baia a completat seria printr-o aventură cu o baterie-spartă-pe-neașteptate și am avut parte și de o secvență demnă de un film horor, al cărei protagonist a fost tavanul din living.
          La începutul lucrărilor eu am estimat și am alocat un anumit buget,  pe care l-am dat spre cheltuire soțului.  Soțul meu, un optimist incurabil, a calculat însă un buget de 3-4 ori mai mic decât al meu și a zis că dacă tot sunt într-o dispoziție atât de generoasă, tot ce rămâne va fi cheltuit pe tot soiul de prostioare inutile ( a se citi senzori de parcare) pentru mașină. Din nefericire pentru sufletul lui, a rămas să viseze în continuare la senzori. Deh, vara e mare. Și dacă nu i se topesc de tot visele de la caniculă, vine el odată Moș Crăciun...
          Acum avem însă parte de o căsuță curată, (în curs de a fi) aranjată și dichisită și  (pentru prima dată de când e la noi) colorată.
          De acum, concediule drag, poți veni!
          Să aveți un weekend plăcut și răcoros ca o înghețată savuroasă!