Alăptarea după cezariană

Am văzut la blogul Mami alăptează-mă un subiect care mi-a plăcut: Alăptarea după cezariană.

Am două fetițe născute prin cezariană, pe care le-am alăptat (însumat) mai bine de 4 ani. Unii spun că am avut noroc cu carul, eu știu că e oarecum așa, nu contest faptul că am avut noroc, dar știu că am luptat pentru acest noroc si am înlăturat tot ce a stat în calea ”norocului” meu.

Chiar din timpul primei sarcini am avut o destul de mare grijă de sânii mei, pentru că nicio clipă nu m-am gândit că ar exista și o altă variantă de hrănire a bebelușului decât alăptarea. Când aveam vreo 6-7 luni de sarcină, am observat că începe să curgă un lichid transparent spre gălbui din sân. Prima dată m-am alertat, evident ca orice graviduță cu hormonii zburdând liberi, dar apoi am fost liniștită că e firesc la unele mame ca colostru să vină mai repede. A fost prima confirmare, să zic așa, că nu voi avea probleme cu laptele.

De fapt, ce tot spun eu, când eram însărcinată eram de un optimism frate cu inconștiența, nu mă gândeam nicio clipă că ar putea exista probleme, vedeam totul în roz bombon: nașterea decurgând normal, bebelușul grăsun și bineînțeles rozaliu ca în filme, totul numai inimioare și floricele.

Dar nu a fost tocmai așa. Am născut o fetiță mică-mică și, din clipa în care am aflat că e posibil să nu supraviețuiască nopții, eu nu am mai contat. Doar ea. Nu îmi doream decât să ajung la ea și să o alăptez cât mai repede, să poată crește mare.

A doua zi am și fost lângă ea, deși nici nu se punea problema alăptatului, era hrănită prin tubuleț, să nu-și consume puțina energie mâncând.

Voi sări peste toată panica, plânsul și neputința care m-a cuprins când mi-am văzut fetița mea fragilă, chiar mai mică decât un pet de suc. Dincolo de lacrimi și de tot tremuratul aferent, nu îmi doream decât un singur lucru: să o ajut să crească.

Prima dată când i-am dus lăpticul meu într-o sticluță, îmi amintesc perfect, era seara. Reușisem să scot, deși oficial nu-mi venise lactația și spusesem lucrul acesta asistentelor, vreo 10 ml. Când i-am dus veselă și fericită, asistenta s-a uitat într-un ochi și mi-a aruncat bunătate de lapte la chiuvetă, zicând că e insuficient și nu se complică. Deși dezamăgită peste poate, am întrebat de cât are nevoie, mi-a zis că 20 de ml mănâncă și la masa următoare m-am străduit din toate puterile să-i adun 25 de ml, să nu mai pățesc la fel. Și tot așa m-am străduit o vreme, fie că era hrănită prin tubuleț, fie prin biberon, eu mă prezentam cu sticluța la ea, indiferent de oră. Vreau să spun că și strădania asta a fost una firească, naturală, nu am apelat la pompe de muls, nici la alte artificii externe.

Iar toată povestea aceasta a durat mai bine de două săptămâni, până a mai crescut și a putut să-mi fie adusă la sânuleț. Evident că m-am temut că s-a obișnuit deja fără mine și nu o să mai vrea să sugă, cum auzisem povești nenumărate, dar nu a fost cazul de griji. Când mi-au pus-o prima dată la sân a fost dragoste la prima alăptare și așa a rămas, aproape 2 ani.

Când o vedeam cât de bine și de mult mănâncă (sugea 90 de ml la o masă, deși avea puțin peste 2 kg) intrasem deja în altă extremă, mă gândeam că eu nu voi avea suficient lapte pentru ea. Deja mă interesasem de toate medicamentele pentru lactație, aflasem că există în afara țării unele foarte bune, mă și vedeam sunând toate prietenele din străinătate, dar nu a fost decât o frică trecătoare de-a mea. Doamna neonatolog mi-a spus că, cel mai bun medicament pentru lactație e să pun copilul la sân și așa am făcut și apoi nu m-am mai îndoit niciun moment că nu i-ar fi laptele suficient, în ciuda părerilor altora care mi se administrau constant și, evident, fără ca eu să le solicit.

Sincer nici acum nu știu de unde am avut atâta putere de a-i ignora pe toți și de a mă împotrivi părerii tuturor (fetița fiind mică toată lumea își dădea cu părerea și ziceau sigur nu știi tu ce să îi faci de e așa mică, sigur nu ai suficient lapte), mai ales că sunt destul de docilă de felul meu și de ”blânduță”, dar tot ce știu e că dreptul copilului de a fi alăptat de mama lui l-am apărat ca o leoaică.

Primele 6 luni a mâncat exclusiv lapte matern, lapte și doar lapte. Nici ceai nu a vrut să bea, nici suculeț de fructe, absolut nimic. Doar lăpticul ei. Poate că ar fi băut și din celelalte dacă ar fi curs la sân, dar cum nu curgeau...

Este un copil, la fel ca și surioara ei mai mică, care nu a cunoscut biberonul decât ca și accesoriu al păpușilor. Atât.

La a doua naștere, povestea alăptatului a fost chiar mai simplă, deși modelul de fetiță mică și fragilă s-a menținut în familie.  Lactația mi-a venit încă de când eram la terapie intensivă, dar doamnele asistente nu au dorit să îmi primească laptele zicând că mă aflam pe o altă secție și există unele riscuri, așa că am stat cumințică să pot ajunge la ea. Statul acesta a durat un pic, deoarece mi-au greșit anestezia și a trebuit să mai intervină la câteva zile pe coloană cu un plombaj, dar nimic din tot ce am pățit nu m-au determinat nici măcar o nanosecundă să mă gândesc că nu aș putea alăpta fetița.

Prima noastră întâlnire a fost una magică, la miezul nopții, așa ca pentru o vrajă, dar se pare că ea nu a apreciat magia impusă de doamnele de acolo și nu a vrut să mănânce. Doamnele asistente, evident nu cei mai buni psihologi în ale alăptării, deși ar cam trebui sa fie, mi-au spus că probabil nu vrea de la mama ei sa mănânce ( nu că ele ar fi de vină că mi-au adus-o la asemenea oră) și mi-au luat-o. Dar eu eram deja învățată să ignor părerea avizată a asistentelor așa că m-am prezentat în următoarele 10 minute cu sticluța cu lapte și i-au dat lăpticul meu.

A doua zi, dimineața la 5 au fost cu ea în salon. De data asta se pare că nu a mai fost așa tare deranjată de oră, prin urmare a fost din nou dragoste la prima degustare.  O dragoste durabilă.

            Prevăd că nu peste multă vreme va veni și timpul independenței, deja se întrezăresc semne, observ că ușor-ușor renunță la alăptatul de noapte. Iar eu îi respect ritmul ei și nu o grăbesc.

            Deocamdată, povestea continuă...
            Dat fiindcă am stat destul de mult timp în maternitate, pot spune că am văzut suficiente povești cât să afirm că alăptarea nu ține neapărat de modul în care naști. Chiar nu știu de ce se crede că nașterea prin cezariană ar fi un impediment în calea alăptării, mie personal mi s-a părut că mămicilor care nășteau natural li se aduceau mai repede copiii, ele nu aveau lapte pentru ei și atunci se panicau mult prea repede. Cel puțin așa am avut eu senzația.  Oricum, mame care renunțau încă din prima zi și cereau lapte praf am văzut și de-o parte și de alta a baricadei. 
            Personal, mie modul în care mi-am adus fetițele pe lume nu mi-a influiențat dorința și putința de a alăpta. Cred că, dincolo de momentul nașterii, ca o mamă să poată alăpta (mă refer la majoritatea și nu la cele cu probleme speciale de sănătate) are nevoie de foarte multă determinare, voință, perseverență, de mult sprijin din partea apropiaților și, poate, de un gram de noroc.