Cei șapte ani de-acasă

          Înainte ca fetița mea cea mare să împlinească 7 ani, mi-a încolțit deodată un gând: de-acum are cei 7 ani de-acasă. De atunci mă tot gândesc dacă am reușit să dau tot ce a fost mai bun din mine, dacă am făcut tot ce s-a putut, dacă am valorificat la maximum acești 7 ani și care e povestea celor 7 ani de-acasă, când se termină ei, de ce 7 și nu 8 sau 10 sau 14...

Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii.

În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii (sau majoritatea lor covârșitoare) erau crescuți până la 7 ani exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ sau, unii mai puțin norocoși, începeau de foarte fragezi ucenicia pentru a învăța o meserie. Așa că atunci când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către părinți.

Mă întreb uneori câtă valabilitate mai are astăzi această sintagmă, când stăm efectiv exclusiv cu copiii 2 sau 3 ani, în cazul foarte fericit, apoi deja îi încredințăm altor persoane spre educare și nu mă refer doar la doamnele educatoare ci și la bonele, mătușile sau bunicile care stau de cele mai multe ori până seara târziu cu copiii, până reușesc părinții să ajungă. Cât de mult contribuie un părinte la educația copilului în cei 7 ani dacă îl duce de la 5 luni la creșă de unde îl preia o bonă care îl învață ce crede ea de cuviință în cele 3-4 ore până sosesc părinții de la lucru.

Evident, nu vreau să mă lansez în dezbateri dureroase, pentru că știu că și atunci când intervin bonele, bunicile sau orice alte ajutoare, tot părinții sunt cei care gestionează întreaga situație.  Vreau doar să spun că acești 7 ani de-acasă nu mă reflectă pe mine și pe soțul meu în totalitate. Am învățat-o tot ce am știut și am crezut că îi este de folos în viață în acești 7 ani, dar am acceptat de mult că nu suntem singurii care o învață, că nu îi suntem singurii formatori. Dar cred că suntem cei mai importanți și că e datoria noastră să supraveghem, să triem și să decidem (cel puțin în această perioadă a vieții) cine sunt persoanele care ajută la formarea și educarea ei. Uneori am fost extrem de încântați de ceea ce au construit alții, alteori cu precizie de neurochirurg am încercat să îndepărtăm ceea ce credeam noi că strică frumusețea deja existentă, având mare grijă să nu dărâmăm ceea ce era deja acolo.

La fel sunt convinsă că vom proceda și în următorii 7 ani care vor veni și în ceilalți 7 și tot așa. Pentru că eu nu cred că după 7 ani munca unui părinte se termină. Astăzi sunt la fel și procedez în același mod ca și acum o săptămână sau ca acum două săptămâni. Faptul că a împlinit deja 7 ani nu schimbă cu nimic situația, cel puțin din punctul meu de vedere. Cei 7 ani de-acasă sunt de fapt cei 17 (intensiv) sau 20 sau țin chiar mai mult, pentru că sunt convinsă că procesul de educație nu se oprește la o vârstă, niciodată nu e prea târziu să mai înveți ceva nou de la părinții tăi.

Expresia celor 7 ani de acasă pe care omul “îi are sau nu îi are” reflectă importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor ce își vor pune inevitabil pecetea pe comportamentele viitoare.  Sunt anii în care se pun bazele formării ca oameni a copiilor nostri, dar construirea... ei bine, construirea a ceva cu adevărat impunător va mai dura...

Cei șapte ani de-acasă au intrat în prelungiri. Povestea continuă...

Voi ce părere aveți despre celebrii șapte ani de-acasă?